Cei ce cugetă că omul poate să fie mântuit numai prin harul lui Dumnezeu sau numai prin propria lui voință, fară dumnezeiescul har, se înșală, fiindcă harul, după cum am arătat, nu mântuiește decât pe cei care se pocăiesc și se întorc la Domnul. Or, voința fară har este insuficientă pentru mântuire, fiindcă nu poate omul să se îndrepte pe sine către Dumnezeu. Dar neputința acestuia se vădește deja din multele veacuri ale robiei lui față de păcat și din stăpânirea diavolului asupra lui, în care a rămas supus fară de voie, și din pricina căreia până astăzi suspină și din care nu a putut să îl elibereze nici dezvoltarea sau evoluția lui, nici înțelepciunea, nici orice altceva.

În puterea voinței omenești ca singura potrivită pentru mântuire a crezut mai întâi Pelaghie, la începuturile secolului al V-lea, și cei care i-au urmat lui, pelagienii. Iar în puterea dumnezeiescului har ca singura care îl poate mântui pe om au crezut doi însemnați părinți ai Bisericii Apusene, Fericitul Augustin și Fericitul Ieronim care, căutând contrazicerea învățăturii eretice a lui Pelaghie, au căzut în extrema opusă. Dar Biserica sobornicească, alegând calea de mijloc, a combătut ambele erezii și a statornicit prin dogmă că „mântuirea se săvârșește atât prin dumnezeiescul har, cât și prin conlucrarea omului”.

(Sfântul Nectarie de Eghina, Despre îngrijirea sufletului, Editura Sophia, București, 2009, p. 64)