Text și context

Drumul dinspre Iudeea înspre Galileea îi poartă Învățătorului pașii prin Samaria. Provincie damnată de către evreii sadea, ea era un loc mai puțin tranzitat de către ei. Ocolit, chiar. Vicisitudinile istoriei făcuseră ca aici să se așeze în decursul veacurilor tot felul de neamuri cu care populația autohtonă intrase în contact. Din nefericire, interacțiunile au dus la diluarea unor aspecte ale vieții lor. Între ele, cele religioase, fundamentale pentru ființa poporului iudeu. Ca atare, concetățenii lor îi blamau și ocoleau deopotrivă. Atunci când trebuiau să treacă prin zonă, urma un ritual de curățire, căci se considerau spurcați, dacă adăstau pe meleagurile lor. 

Fântâna lui Iacov

Pentru Hristos, aceste lucruri nu reprezintă mare lucru. Se oprește în vecinătatea cetății Sihar și se așează la fântâna lui Iacov. Ostenit și însetat, cere unei femei care venise să scoată apă, să-I dea să bea. Solicitarea Sa o șochează. Constituie, în același timp, pretextul dialogului care va urma. De la aspecte interculturale se va ajunge la chestiuni personale. Femeia va afla că Cel care îi stă înainte e la curent cu viața ei și e capabil să o răsplătească pentru efortul de a-I ostoi setea. Îi promite „apa cea vie”. În entuziasmul clipei, merge în cetate să vorbească și celorlalți despre cel pe care L-a descoperit. Nu înainte de a-I împărtăși frământarea mistică pe care o are. Legată de locul potrivit de închinare. Context în care află că aspectul fundamental al preocupării ei trebuie să fie de natură spirituală, nu materială. Adică: „adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători îşi doreşte”.

Mărturisirea

Întoarcerea ei în Cetate reprezintă un act cu valoare misionară. E urmată de constituirea unui adevărat pelerinaj la fântână. Oamenii vin să-L vadă pe Învățător. Îi cer sfatul și și-ar dori să rămână la ei. Preț de două zile, dorința le va fi îndeplinită. Ba mai mult, mărturisesc femeii: „Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii”.

În loc de concluzii

Episodul de astăzi vine să vorbească despre câteva lucruri importante pentru viața duhovnicească. În primul rând, popasul la Sihar și dialogul cu samarineanca aduce în atenție dimensiunea universală a chemării Mântuitoare. Hristos nu asumă doar calitatea de Mântuitor al unui popor, fie el și cel ales, ci pe cea de Salvator al întregii lumi. Apoi, vorbește despre apa cea vie, o metaforă la care Sfinții Părinți s-au referit adesea. Despre posibilitatea Mântuirii și a primirii harului Duhului Sfânt, apa cea vie a sufletului nostru. Cu toții suntem chemați să experimentăm bucuria acestei adăpări de la izvorul binecuvântării. Depinde de noi cum înțelegem și cum primim această chemare. Preferabil ar fi ca, aidoma femeii din Evanghelie să primim cu bucurie și cu inimă deschisă întrevederea cele promise. Și să devenim noi înșine misionari. Ori, măcar, aidoma samarinenilor, să-I cerem să rămână la noi pentru un timp, fie el și limitat. Domnul ne va curăța astfel sufletele și ne va învăța cum să ne închinăm cu adevărat în Duh și în adevăr. Îndrăzniți!