Prima mărturie românească în Ierihon este însuși mormântul Ieromonahului Damian, din curtea bisericii Buna Vestire din străvechiul oraș biblic, despre care am amintit mai sus. Părintele Damian Stog era originar din Tighina și cu metania din Mănăstirea Noul Neamț. Între anii 1940-1947 se nevoiește în Mănăstirea Căldărușani. Între anii 1947-1970 se nevoiește în Mănăstirea Antim din București, ca preot slujitor și duhovnic, fiind foarte prețuit atât de ceilalți slujitori cât și credincioși, pentru înțelepciunea, milostenia și blândețea lui.

În primăvara anului 1970 este trimis la Locurile Sfinte ca egumen al mănăstirii românești de la Ierihon. După câteva luni de ascultare și viață pustnicească se mută la cele veșnice în ziua de întâi august, același an.

A doua mărturie o formează cele trei maici românce care se nevoiesc la Ierihon de aproape cincizeci de ani, în smerenie și rugăciune pentru dragostea lui Hristos. Cea mai renumită dintre ele este bătrâna schi-monahie Galinia Gheorghițan, pe care mergem s-o vizităm.

Maica Galinia Gheorghițan, în vârstă de 85 ani, este de loc din județul Botoșani și cu metania din Mănăstirea Agafton. S-a stabilit la Ierihon din anul 1930. În prezent are o chilie personală destul de încăpătoare și grădină mare împrejur. Dintre toți românii ce locuiesc în Țara Sfântă, maica Galinia stă cel mai bine. Se vede că în viață a fost o călugăriță vrednică, cu mult curaj și spirit de sacrificiu. Pentru bunătatea inimii ei, chilia maicii Galinia a devenit de mai mulți ani gazda tuturor pelerinilor români care ajung până aici, un mic metoc românesc pe Valea Iordanului, în care se vorbește și se laudă Dumnezeu în limba noastră străbună.

De la biserica lui Zaheu până la maica Galinia facem zece minute. Soarele de amiază încinge văzduhul. Mergem pe o stradă lăturalnică și iată-ne în fața unei portițe cu cruce. Aici locuiește maica Galinia! Intrăm. Curtea din fața chiliei este plantată cu viță-de-vie legată pe sârmă și araci. Adevărate umbrare vii. Printre pomi și vie trece un canal cu apă rece și limpede, care udă o parte din Ierihon. Este izvorul dătător de apă al proorocului Elisei. Înaintăm prin acest coridor verde care formează raiul pământesc al maicii Galinia. Metocul este compus din două case și o bucătărie cu câteva încăperi. Ne întâmpină maica Galinia, o bătrână puțin adusă de spate cu învelitoare albă pe cap. Merge greu și se sprijină într-o cârjă metalică. „Binecuvintează, maică Galinia!”, o salutăm noi. „Domnul, preacuvioși părinți!”. „Dar cine sunteți?” întreabă bătrâna. „Eu sunt Cleopa de la Mănăstirea Sihăstria – fratele Costică, care veneam pe la Mănăstirea Agapia Veche, la sora mea, când erați în Agapia... Iar părinții sunt tot de la Sihăstria”.

Maica Galinia face metania până la pământ și începe a plânge „Părinte Cleopa! N-am crezut că ne mai vedem în viața aceasta! Hai, poftiți la umbră în balconul casei! Iaca, sunt de 44 de ani aici, în Ierihon. Când am venit, era o grădină nelucrată în locul acesta. Piatră, nisip, șerpi și o căldură care te sufoca. Dar cu ajutorul Maicii Domnului am cumpărat cu altă maică grădina aceasta, am ridicat casă, am pus portocali, lămâi, viță-de-vie, de toate. Mai târziu maica s-a mutat la Domnul, iar eu am rămas singură. Acum sunt bătrână și foarte bolnavă. Zilele trecute era să mor...”. „Cine vă îngrijește la bătrânețe, maică Galinia? „Mai mult singură, cuvioși părinți! Iacă am rămas fără ucenică. Nu vine nimeni să stea aici cu mine din cauza războiului. Mai vin din când în când arăboaicele și mă ajută. Acum, după atâția ani, mă cunosc aproape toți arabii și creștinii din Ierihon. Am învățat și eu limba lor. Sunt oameni de treabă. Toți îmi spun Mama Galinia”... Apoi „Mama Galinia” ne pregătește o masă călugărească, cu de toate. La urmă ne servește cu portocale și struguri din grădină. Mâncăm cu bucurie, dăm slavă lui Dumnezeu și mulțumim maicii Galinia.

Este ora unu după amiază. Ne pregătim să vizităm și celelalte două maici românce din Ierihon. Maicile Magdalena Pârâială și Casiana formează a treia mărturie românească din Ierihon. Cea dintâi este din județul Buzău și cu metania din schitul Rogoz, Focșani. A venit în Țara Sfântă cu fratele ei după trup, monahul Ioanichie Pârâială, în anul 1934. A doua este de loc din comuna Frătăuți, județul Suceava, cu metania din Mănăstirea Agafton, ucenica unei vrednice călugărițe din Moldova, maica Porfiria, cu care împreună se stabilește la Ierihon și își cumpără aici o casă cu grădină prin 1930. Mai târziu maica Porfiria, mutându-se la Domnul, a fost înmormântată în cimitirul bisericii grecești din Ierihon, iar cele două călugărițe, Magdalena și Casiana, s-au unit să trăiască împreună. Amândouă au peste 75 de ani și chilia lor se află în Ierihon de peste 45 de ani, în marginea de sud a orașului. Au auzit de noi și așteaptă. Dumitru Salomia, un alt român care locuiește în Ierihon, ne călăuzește.

Intrăm într-o curte nu prea mare, cu pomi și viță-de-vie. În față, două căsuțe cu câte două-trei încăperi. Maicile ne ies înainte și cer binecuvântare. Vorbesc foarte bine românește, deși tot așa de bine vorbesc limba arabă și mai puțin limba greacă. Sunt amândouă cam suferinde și arse de soare, încât nu se deosebesc de băștinași. Două suflete singure, înstrăinate de țară, de mănăstirea de metanie. Au venit aici, biruind firea femeiască și înfruntând tot felul de lipsuri și necazuri, pentru dragostea lui Hristos, ca să se roage la Sfintele Locuri pentru toată lumea.

Ne așezăm afară pe bănci, sub vița-de-vie. Este mare zăpușeală. Maicile Casiana și Magdalena ne servesc cu apă, cu sirop de lămâi, cu struguri și portocale proaspete din grădină. Un adevărat colț de țară românesc, la trei mii de km depărtare! Simțim, gândim și vorbim românește. Maicile ne mărturisesc că prin anii 1930-1935 erau peste 40 de călugări români în Palestina, iar mănăstirile ortodoxe aveau sute de călugări. „În prezent – se tânguiesc maicile – mănăstirile din Țara Sfântă sunt aproape pustii. Din cauza deselor tulburări nu mai vin tineri în aceste mănăstiri. Iar cei bătrâni s-au dus la Domnul. La fel și românii s-au împuținat. Or mai fi până la cincisprezece călugări români, dar toți sunt bătrâni și fără ucenici urmași”. Apoi, suspinând, ne adaugă: „Ca mâine ne ducem și noi din viață și rămâne casa și grădina aceasta pe mâinile străinilor!”

După ce gustăm puțin, dăm un cuvânt de mângâie-re maicilor Magdalena și Casiana și plecăm, lăsându-le pe amândouă singure la portiță, cu bucuriile și întristă-rile lor, cu florile, cu portocalii încărcați de roade și cu speranțele lor. Singure cu singur Iisus Hristos.

Amintim aici ca o ultimă mărturie românească în Ierihon și prezența unei familii de români în acest oraș biblic, anume familia Constantin și Dumitru Salomia. Este singura familie de români mireni, compusă din tată, mamă și fecior, care trăiesc în Ierihon. Sunt de loc din părțile Bârladului și s-au stabilit la Ierihon prin anul 1925. Aici și-au cumpărat o casă cu grădină. Părinții sunt bătrâni, iar feciorul, Dumitru Salomia, este căsătorit și este o bună călăuză pentru pelerinii români.

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Pelerinaj la Mormântul Domnului, Editura Mănăstirii Sihăstria, 2010, pp. 286-290)