Astă noapte am simțit-o cum se răsucește de pe-o parte pe alta și apoi rostește senin și clar, de parcă ar fi fost trează: „Bineînțeles că mi-e teamă de război”. Apoi s-a făcut, din nou, liniște.

M-a lovit pacea din glasul ei. Nu era tulburare. Nu era nici negare a realității. Copila mea știa că lângă noi e război. Și-l simțea ca parte din actualitate – cu teamă, cu asumare, fără deznădejde.

M-am întors și am tras-o spre mine. Și-a așezat capul pe umărul meu și-am putut să-i sărut fruntea. Dormea. O mângâiam și-i vorbeam: „Suntem în siguranță. E pace, știi? În plus, Dumnezeu e cu noi în fiecare clipă, să nu uiți asta!”.

Ea dormea și eu continuam să rămân trează. Uimită. Emoționată. Eram în patul nostru – așa cum „legile” parentingului ceartă. Cică n-ar fi prea bine. Pentru mine, astă noapte a fost încă o confirmare că amândouă eram în locul potrivit. Încă o confirmare, printre altele. Dar, de data asta… poate cea mai tulburătoare.

Am văzut mulți copii, în aceste zile, cuibăriți la pieptul mamelor lor. În brațe, afară, în frig. În mașini. Pe holuri. În sălile de mese. Pe saltele, în locurile de cazare ale refugiaților. La pieptul mamei e taina lui… Acasă! La pieptul mamei, jucându-se timid cu crucea de la gâtul ei, copiii găsesc Pacea! De acolo, de la pieptul mamei, copiii iau puterea de a zâmbi și de a privi curioși lumea. De acolo, de la pieptul mamei, copiii vorbesc lui Dumnezeu – căci sunt asemenea Pruncului din brațele Maicii Domnului!

***

Prinsă în griji și în tot felul de treburi, am lăsat de-o parte emoția de astă noapte. Până în seara asta, la Canon, când mi s-au umplut ochii de lacrimi. Atunci am auzit rugăciunea mamei, rugăciunea copilului și încurajarea supremă – aceea care ne face să ne asumăm teama războiului, dar nu ne lasă nicicând să deznădăjduim: „Doamne al puterilor, fii cu noi, că pe altul afară de Tine, ajutor întru necazuri, nu avem. Doamne al puterilor, miluieşte-ne pe noi!”.

* Poți ajuta refugiații donând pentru cazare, masă ori asistență medicală pe fiideajutor.ro!