Memoria țărânei – neamul întreg zâmbește morții, în așteptarea Învierii!

Mormintele strămoșilor înrădăcinează Neamul în brazdă, înveșnicesc istoria și, în clipe de restriște, depun mărturie și pot salva o Cetate, o mănăstire, o Țară, prin Țara din morminte. Aici, în cimitire, e păstrată, e cultivată memoria. Aici, în liniștea cimitirelor, lumina dintru începuturi se sparge în mii de fețe, că un curcubeu. În cimitire, cinstindu-și strămoșii, Neamul se transfigurează, împărtășindu-și destinul cu al cerului și al pământului.

Plecând de la gândul că „cimitirele sunt ogoare sfinte pline de flori îngrijite de Biserică, pe care într-o bună zi vor răsări oameni”, voi caută câteva sensuri și valori culturale și istorice ale cimitirelor creștin-ortodoxe, având că ghid câțiva scriitori români.

Să începem cu Lucian Blaga. Satul românesc, „locul în care s-a născut veșnicia”, e prezentat prin ochii copilăriei pe care și-a petrecut-o la Lancram, unde tatăl său era preot. O lume în care satul gravita în jurul bisericii și al cimitirului.

Și cum copilăria, „o petrecere în Rai”, o trăiește acolo, în „Elogiu satului românesc”, conferință susținută la primirea în Academia Română în 1937, Blaga alege să vorbească mai des despre această, despre miracolul pe care-l reprezintă pentru copil toate ale satului, despre descoperirea lumii ca un univers fabulos în care se integrează încet, călăuzit de ceilalți, vii ori morți.

Copilăria și satul se întregesc reciproc, alcătuind un întreg inseparabil. S-ar putea vorbi chiar despre o simbioză între copilărie și sat, o simbioză în care fiecare dintre părți se alege cu un câștig căci, pe cât e de adevărat că mediul cel mai potrivit și mai fecund este satul – la rândul lui, acesta își găsește supremă înflorire în sufletul copilului.

Există un apogeu exuberant învoit și baroc al copilăriei care nu poate fi atins decât în lumea satului și există, de altă parte, aspecte tainice, orizonturi și structuri secrete ale satului care nu pot fi așezate decât în copilărie. Pentru a-ți tăia drum spre plenitudinea vieții de sat, trebuie să te cobori în sufletul copilului.

Copilăria este vârstă sensibilității metafizice prin excelență. Și satul, că zariște integrală are nevoie de această sensibilitate pentru a fi cuprins în ceea ce cu adevărat și este. Copilăria este singură poartă deschisă spre metafizica satului, acea metafizică vie, adăpostită în inimile care bat sub acoperișurile de paie și oglindită în fețele bântuite de soartă, care stau cu ochii atârnați de Cer. În sat își fac simțită prezența nu doar cele văzute, dar mai ales cele nevăzute, căci toate își au un loc al lor unde pot fi găsite, nu doar ca simple păreri sau idei, ci prezențe reale:

Localizăm pe Dumnezeu în spaţiul ritual de după iconostas, de unde îl presimţeam iradiind în lume. Nu era această o poveste, ce mi s-a spus că multe altele, ci o credinţă de neclintit. Satul era plin de „locuri mitologice”, transcendental manifestându-se sub cele mai banale înfățișări: în tinda unei bătrâne se ascundea diavolul, un sorb comunica cu străfundurile iadului, iar în râpa roșie de lângă sat sălășluia aievea „un căpcăun”.

În sat, copilul capătă o cu totul altă conștiința despre lume, căci toate îi sunt aproape. În sat, până și cimitirul e parte integrantă din viețuire. Blaga povestește cum, pe când avea șapte ani, fiind adunați la joacă în cimitir cu câțiva băieți, pe înserat, unul dintre ei, întrebându-se „cum o fi când ești mort?”, primește un răspuns pe cât de surprinzător, pe atât de minunat prin simplitatea cu care cele două lumi, cea de-aici și cea a celor plecați se întrețes:

Mort trebuie să fie ca și viu. E așa că nici nu știi că ești mort. Noi, bunăoară, stăm aici în cerc și vorbim, dar poate „că suntem morți dar nu ne dăm seama”.

Oricum, o fetiță lua prune din pomii crescuți în cimitir, ca să vadă „ce gust au morții”. Când mușca dintr-o prună amară, spunea că mortul de sub rădăcină ar fi fost rău, când nimerea în alt pom o prună dulce, spunea că omul de la rădăcina trebuie să fi fost bun.

În lumea satului, morții, cumva, nu plecau niciodată. Drumul lor la cimitir nu presupunea o despărțire definitivă, ci era mai degrabă o retragere, că o călătorie din care se întorceau adeseori, fiind așteptați mai ales în zilele de pomenire hărăzite de peste an.

Poate inspirat și de aici, mai târziu, scriitorul creștin, părintele Virgil Gheorghiu, avea să povestească din exilul de la Paris în amintirile sale:

În satul în care tatăl meu era preot, la Războieni, legendar loc de lângă Târgu Neamț, parohia avea o palmă de pământ, atât cât mai rămăsese de la colectivizare.

Era un pământ rodnic, chiar la Valea Albă, numită așa pentru că era „îngrășată și albița” de praful de oase ale oștenilor Măriei Sale Ștefan cel Mare al Moldovei, răzeși ce-au murit aici în luptele cu păgânii, apărându-și necazul și nevoile și neamul. Aici, tata cultivă grâu și viță de vie pentru nevoile parohiei. Din bobul de grâu sfărâmat în făină albă și dulce, mama preoteasa, cu mâinile ei mici și subțiri, că de sfântă, plămădea prescura curată pentru jertfă sfântului altar și pâine pentru cei ce ne veneau în ospeție, iar din bobul de strugure, tată storcea vin roșu și dulce pentru cele ale Proscomidiei.

Și, recunoaște scriitorul, că oricât de mare și frumoasă era pâinea exilului (unde n-a trăit, economic vorbind, chiar greu), întotdeauna, dar întotdeauna, îi era dor de pâinea și de vinul de acasă, pentru că „aveau gustul strămoșilor”. Ce dragoste de țară și ce mare minune: bobul de grâu și bobul de strugure, hrăniți din pulberea martirilor de la Valea Albă, deveneau prescura albă, curată și dulce, iar apoi, prin lucrarea Sfântului Duh și prin rugăciunea părintelui, la Sfânta Liturghie, ea, Țară de sub glie, strămoșii toți, adunați moviliță pe Sfântul Disc, deveneau miride în Potirul întâlnirii cu Hristos, Potirul Învierii!

Ce Taină, ce mare Taină, Sfânta Cuminecătura!

Nu întâmplător, din cultură țărănească profund creștină, alege Blaga să încheie „Elegia” amintită cu câteva versuri uimitoare care sugerează întreagă bogăție spirituală a țăranului român:

Foaie verde bob mărunt,

Câte flori sunt pe pământ

Toate merg la jurământ

Numai spicul grâului

Și cu vița vinului

Și cu lemnul Domnului

Zboară-n ‘naltul Cerului

Stau la Poartă Raiului

Și judecă florile

Unde li-s miroasele.

De adevărul că cimitirele creștine cultivă memoria identitar-culturală a unui popor avea să mă convingă, încă o dată, o întâlnire de suflet cu poetul basarabean Grigore Vieru. Veniserăm, mai mulți colegi, la o întâlnire cu trecutele adolescente din anii de studiu, la școală de sub tâmplă Mănăstirii Neamțului.

Poetul, prezent providențial aici, cu dor și drag de unire a neamurilor dintre Pruturi, ne-a oferit răgazul la „o stare de vorba”, ca între frați. Noi am evocat amintiri ce ne urmăreau ștrengărește de după fiece ungher, amintiri ale anilor ’70, când am fost ucenici aici, provocându-l și pe Domnia sa la amintiri. Și ne-a vorbit, cum doar poeții știu să vorbească:

În anii ’70, când voi erați aici, când americanii și rușii visau sau ajungeau pe lună, eu visam doar să trec gardul de sârmă ghimpată, cu mare dor de țară, de neamuri, de voi. Atunci ne-au convins că cei mai mari criminali ai lumii sunt cei ce ucid visele… Bolșevicii ne-au furat totul: pământuri, case, amintiri, vise și cărțile. Cărțile cu scrisul latin. În școli, pruncuții descopereau buchea cărții în scrisul slavon. Limba vorbită am păstrat-o, am încălzit-o la sân, în vatra casei părintești, așa se făcea că buzele-mi erau lipicioase, dulci, dulci ca un fagure de miere.

Dar scrisul? Cărțile românești, câte or mai fi fost, au fost furate, arse, distruse. Când mi se făcea dor de scrisul latin, frumos ca ochii mamei, mergeam la…. Cimitire!

Acolo, pe crucile vechi, așezate aici de la facerea lumilor, istoria românească întreagă, numele bunilor și străbunilor erau scrijelite în litera Latină, scrijelite pe cruci, dar sculptate în minte și în inimă!

Am citit la părintele Stăniloaie că „Neamul este privirea tainică dintre generații. Când bunelul se uită în ochii nepotului, își vede viitorul. Când nepotul se uită în ochii bunelului, își vede trecutul, rădăcinile.”

În cimitire simțeam respirația strămoșilor, privirile lor venite din eternitate, din litere latine.

Mai târziu, cu amintiri cu tot, am urcat înspre Poiana liniștii, la Schitul Vovideniei, călcând, vorba poetului, pe pașii lui Sadoveanu. Și, cum nu voiam să-i rămânem datori acolo, așezați în iarba adâncă a Poienii liniștii, i-am destăinuit și noi o întâmplare a locului, aflată de la profesorul nostru de suflet, cel cu vocea de clopot, diaconul Ioan Ioan.

În anii ’59, puterea comunistă a dat un decret celebru care a umplut mănăstirile de lacrimi, decret împotriva monahismului românesc. În zona Humulestiului meu natal, plină de salba cunoscută de mănăstiri, puteau fi salvate, fie și în parte, trei mănăstiri: Neamț și Secu, ca „puncte istorice” și Agapia lui Grigorescu ca „punct cultural”. Celelalte, închise, desființate, distruse. Printre ele și Văratecul, cu peste 400 de viețuitoare, rugătoare pentru Hristos. Mitropolitul de atunci, Iustin Moisescu, a încercat să o salveze, în zadar însă: Departamentul Cultelor nu l-a ascultat. Atunci, ierarhul, cu toată greutatea vremurilor pe umeri, a urcat aici, la Vovidenia, unde trăia, la anii senectuții, marele scriitor Mihail Sadoveanu.

Acesta avea mare trecere la puternicii zilei. O noapte întreagă au căutat soluții la provocările timpului. Pentru salvarea Văratecului, Sadoveanu a spus: „Dar acolo este înmormântată doamna lui Eminescu, Veronica Micle!”. Astfel, la sugestia lui, mitropolitul Iustin a cerut amenajarea mormântului muzei Poetului nepereche în cimitirul bisericii „Sfântul Ioan Bogoslovul”,  unde rămășițele pământești ale poetei au fost reașezate. Mănăstirea a devenit „punct cultural” și autoritățile statului au fost convinse să lase deschisă binecuvântată lavră nemțeană.

Astfel, avem și răspunsul la întrebarea de ce o catolică care și-ar fi pus și capăt zilelor e înmormântată lângă zidul unei biserici mănăstirești. Inițiativa explică această „anomalie” și contribuie la salvarea întregii obști în acei ani de prigoană a Bisericii. Desigur. Nu Veronica Micle a făcut cunoscută mănăstirea, ci viață sfântă, încărcată de lacrimi și rugăciuni a atâtor rugătoare a salvat, prin mila Cerului, binecuvântata așezare monahală. Dar, prin mormântul ei, a salvat-o din prăbușirea clipei.

În același sens depunea mărturie și poetul Grigore Vieru despre un adevăr istoric nescris, dar purtat din gură în gură, prin generații, de cei de peste Prut.

Spunea bunelul, și acesta nu m-a mințit niciodată că, în anii ’40, puternicul zilei de la Răsărit ar fi vrut să „muște” mai adânc din trupul țării, dar mormântul marelui Ștefan cel Mare și Sfânt al Moldovei a făcut că granița nedreaptă să fie „trasată” mai sus de Putna.

Sfântul voievod și-a aparat țară prin mormântul său și dincolo de moarte.

Mormintele strămoșilor înrădăcinează Neamul în brazdă, înveșnicesc istoria și, în clipe de restriște, depun mărturie și pot salva o Cetate, o mănăstire, o Țară, prin Țara din morminte.

Aici, în cimitire, e păstrată, e cultivată memoria.

Aici, în liniștea cimitirelor, lumina dintru începuturi se sparge în mii de fețe, că un curcubeu.

 În cimitire, cinstindu-și strămoșii, Neamul se transfigurează, împărtășindu-și destinul cu al cerului și al pământului.

Aici, în cimitire, trecutul și viitorul își dau binețe.

Ce rămâne după mine, nu trecător, pe lumea asta, fizic vorbind? O lopata de țărână!

Da, dar o lopata de țărână îndumnezeită.

Aici ne contemplăm melancolia împuținării noastre, tristețile treptatei noastre întunecări. Aici, „grădinile” zilelor noastre își coboară sevele în pământ, spre rădăcinile strămoșilor.

Aici se întâlnesc efemerul cu veșnicia, aici simțim solstițiul vieții noastre și furtunile vieții și istoriei ce tot năvălesc peste noi, ne bântuie cu aducerile-aminte.

Aici, mama îndoliată își bocește flăcăul mort în războaiele lumii, în versuri izvorâte din durere și înțelepciune:

Vai sărmane sprâncene,

Cum o să fiți buruiene

Vai sărmani ochișori

Cum o să vă faceți flori.

Dar tot aici creștinul, neamul întreg, zâmbește morții, în așteptarea Învierii! Și dacă am început cu Lucian Blaga, să încheiem tot cu gândurile lui, printr-un alt poem arhicunoscut:

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

şi nu ucid

cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc

în calea mea

în flori, în ochi, pe buze ori morminte.

Lumina altora

sugrumă vraja nepătrunsului ascuns

în adâncimi de întuneric,

dar eu,

eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -

şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna

nu micşorează, ci tremurătoare

măreşte şi mai tare taina nopții,

aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare

cu largi fiori de sfânt mister

şi tot ce-i neînţeles

se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari

sub ochii mei –

căci eu iubesc

şi flori şi ochi şi buze şi morminte.

În așteptarea Învierii, din florile din cimitire, ogorul acesta sfânt, îngrijit de Biserică, vor răsări, într-o bună zi, oameni! Avertismente venite din adâncuri și din Cer, pentru noi, cei aflați în căutarea eternității.

Hristos a Înviat!

(Preot Nicolae Cojocariu, Borca)

Ultimele din categorie