În vremea aceea, fiind Iisus în Betania, în casa lui Simon Leprosul, și șezând la masă, a venit o femeie având un alabastru cu mir de nard curat, de mare preț, și, spărgând vasul, a vărsat mirul pe capul lui Iisus. Dar erau unii mâhniți între ei, zicând: Pentru ce s-a făcut această risipă de mir? Căci putea să se vândă acest mir cu peste trei sute de dinari și să se dea săracilor. Și cârteau împotriva ei. Dar Iisus a zis: Lăsați-o! De ce îi faceți supărare? Lucru bun a făcut ea cu Mine. Că pe săraci totdeauna îi aveți cu voi și oricând voiți puteți să le faceți bine, dar pe Mine nu Mă aveți totdeauna. Ea a făcut ceea ce avea de făcut: mai dinainte a uns trupul Meu spre înmormântare. Adevărat zic vouă: Oriunde se va propovădui Evanghelia, în toată lumea, se va spune și ce a făcut aceasta, spre pomenirea ei. (Marcu 14, 3-9) (Vineri în săptămâna a 34-a după Rusalii)

În pericopa acestei vineri, Sfântul Marcu istorisește momentul ungerii cu mir a Domnului de către o femeie pioasă. În pregătirea pentru începerea Postului Mare și pentru rememorarea Pătimirilor Domnului, aici este înfățișată o întâmplare care s-a dovedit a fi o prorocie, o vestire a îngropării Domnului. Iisus se afla în casa lui Simon Leprosul, iar aceasta s-a întâmplat, după cum reiese din descrierile Evangheliștilor sinoptici, doar cu câteva zile înainte de răstignire. Se poate ca Simon să-L fi cunoscut dinainte pe Iisus. Îl invitase în casa lui din Betania, poate fiindcă fusese vindecat de către Acesta. În timp ce stăteau la masă, alături de alți oaspeți, a venit o femeie cu un vas plin cu mir pe care l-a spart, vărsând preoțioasa aromată pe capul lui Iisus. Acest gest era unul cel puțin nepotrivit în context. Aceasta, pe de o parte fiindcă la asemenea mese nu participau decât bărbați, iar pe de alta, pentru că turnarea mirului pe capul cuiva amintea de ungerea cuiva ca rege sau ca mare preot. În alte contexte mirul era destul de rar folosit, în genere de către oamenii foarte bogați. Hristos Își dobândise deja renumele de predicator itinerant și devenise simbolul sărăciei și al detașării de averi. Primind această ungere, toți se mirau cum de El acceptă un asemenea răsfăț, dat fiind că știa că acel mir era foarte scump. 

Domnul Hristos însă nu Se tulbură de gestul femeii. Potrivit variantei sinoptice de la Luca (7, 39), Simon se gândea că Iisus ar trebui să știe ce fel de femeie este, adică de moravuri ușoare, dar nu spunea acest lucru cu voce tare. În Evanghelia acestei zile se menționează că unii erau mâhniți de această risipă de mir care s-ar fi putut vinde, iar banii s-ar fi împărțit săracilor. Matei spune că cei ce gândeau astfel erau chiar ucenicii Domnului. Valoarea mirului era de 300 de dinari, echivalentul a 300 de zile de muncă fizică la acea vreme, deci o sumă importantă. În Evanghelia după Ioan, care prezintă o întâmplare similară, însă petrecută în casa fraților Lazăr, Marta și Maria și care o identifică pe Maria ca fiind cea care a adus mirul, se spune că Iuda ar fi protestat în acest fel, dar nu fiindcă îi păsa de mirul vărsat, ci pentru că el ținea punga de bani și mai lua din ea (Ioan 12, 1-8). În tradiția creștină, pornind de la ideea că această femeie era de moravuri ușoare, autoarea piosului gest a fost identificată cu Maria Magdalena, despre care se credea că fusese înainte prostituată. Această tradiție se propagă probabil dintr-o predică a papei Grigore cel Mare. El contopea povestirea din casa lui Simon Leprosul cu cea din Betania, din casa lui Lazăr cel înviat din morți. Fiindcă Hristos a fost uns cu mir de această Maria (după cum reiese de la Ioan 12,3), comentatorul creștin a asociat-o cu o femeie purtând același nume, cunoscută însă și ca „Magdalena”. Magdala, orașul de la care aceasta își trage numele, se situa 200 de kilometri mai la nord, în Galileea, pe țărmul lacului Ghenizaret. Însă Iisus se afla acum la Betania, un oraș din apropierea Ierusalimului. În plus, faptul că Evangheliștii nu o numesc pe această femeie misterioasă pe nume, e mult mai plauzibil să credem că aceasta nu era nici Maria Magdalena și nici Maria, sora lui Lazăr, cunoscută deja Apostolilor. 

Lăsând la o parte însă identificarea femeii mironosițe mai înainte de vreme, pericopa zilei accentuează faptul că Iisus i-a luat apărarea femeii atacate de cugetele oamenilor, pe care însă nimeni nu avea curajul să o critice în față. El le spune tuturor să nu o supere, fiindcă a făcut un lucru bun. Intuind gândirea lor fățarnică cu privire la ajutorarea săracilor, Domnul mai adaugă și că săracii sunt mereu alături de oameni. Fiecare poate să facă milostenie și să îi ajute pe săraci tot timpul. În schimb, această ungere cu mir are sens prin unicitatea sa. Hristos Își vestește astfel moartea: spune pe față celor prezenți că ungerea aceasta e spre înmormântarea Sa. Mai mult decât vestirea morții, acesta este un cuvânt foarte important în apărarea tuturor celor care își cheltuiesc averea pentru slăvirea lui Hristos, preocupându-se de frumusețe, spre scandalizarea celor care găsesc tot felul de motive de cârteală. Printre exemplele actuale de critică fățarnică se numără acela că am avea prea multe biserici și că în locul lor, mai bine s-ar edifica alte instituții de îngrijit oamenii, s-ar investi în mai multe activități de caritate. În loc de veșminte, icoane și alte podoabe scumpe, ar trebui ajutați săracii lumii. În realitate, mult prea adesea, aidoma celor povestite în Evanghelia acestei zile, cei care cârtesc nu o fac pentru marea lor dragoste față de Hristos sau față de preceptele caritabile propovăduite de creștinism ori de activismul social. La adăpostul așa-zisei priorități a actelor caritative se pot ascunde tot felul de motive personale, invidii, răutăți. E de cercetat dacă aceia care vor spitale și nu catedrale au ajutat în vreun fel la construirea sau dotarea vreunui spital sau dacă au ajutat vreodată un sărac. Poate că au făcut-o, și nu o dată, însă modul în care omul simte să-și aducă aportul în săvârșirea binelui nu trebuie judecat.

Hristos spune că săracii sunt mereu prezenți în societate și pot fi ajutați zilnic. Vine un moment în care trebuie dat ceea ce se cuvine Domnului și doar Lui, anume slăvirea. În final, Iisus afirmă că întâmplarea ungerii Sale va fi rememorată peste tot unde se va propovădui Evanghelia. Așa și este. Actul de mare pioșenie al misterioasei femei este evocat în povestiri, predici, imne, cântări la slujbele din Postul Mare. Dragostea ei față de Iisus, care nu ține seama de prejudecățile lumii, e un exemplu de devoțiune pe care puțini o putem urma îndeaproape.