Text și context

Pericopa evanghelică de astăzi vine să spună multe contemporaneității. Citită într-o anumită cheie ar putea oferi prețioase informații cu privire la interculturalitate și bogăția adusă de aceasta. În alta, vine să ne vorbească despre aspectele ce dau noblețe ființei umane.

Din perspectiva contextului, se cuvine menționat faptul că ea este plasată în vecinătatea momentului în care ucenicii tocmai se întorceau dintr-o primă misiune în care Hristos îi trimisese să experimenteze bucuriile harului. Entuziasmați, aceștia vin ca niște copii care au primit o jucărie nouă, să arate că până și duhurile li se supun. Domnul ține însă să le arate că nu acesta e esențialul, ci faptul că numele lor sunt scrise în ceruri. Despre cum se va putea ajunge la acest lucru minunat, El va vorbi ulterior. Ca răspuns la ispitirea venită din partea unui Învățător de Lege. Din modul în care Sfântul Luca îl prezintă realizăm că e vorba fie despre un cărturar, fie despre un fariseu. Accentul e pus clar, spre a nu lăsa un eventual cititor neinițiat să fie indus în eroare: „ispitindu-l”.

Întrebarea și înțelesurile ei

Întrebarea e și ea una generală, cu un conținut definit mai degrabă de superficialitate decât de preocupări serioase. „Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?”. Bun pedagog, Iisus apelează la calitățile sale intuitive. De-această dată nu pentru că ar dori să-l lase să descopere singur cine știe ce lucruri glorioase, ci pentru a-i da o lecție. Răspunde printr-o întrebare: „Ce este scris în Lege? Cum citeşti?”

Răspunsul e unul cât se poate de potrivit. Ar putea sugera fie că omul chiar a înțeles mesajul pe care se străduia să-L transmită Hristos, fie că e un ipocrit, al cărui scop este să lingușească, spre a putea ulterior să-L prindă în cuvânt. „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Orizontala și verticala ce ar trebui să definească existența umană sunt scoase în evidență. Un lucru nu-nțelege omul. Că cele două trebuie musai să se intersecteze. Hristos apreciază răspunsul. Omul nu e mulțumit. Se simte, probabil, lezat în mândrie pentru faptul de a fi fost incapabil să genereze o polemică serioasă. Mai face o încercare: „Şi cine este aproapele meu?”, vine el să întrebe.

Parabola

Răspunsul e unul complex. Mesajul transmis e pe măsura întrebării și are o dimensiune perenă. Ca de fiecare dată când face acest lucru, Învățătorul folosește o parabolă. Imaginea e suficient de puternică și utilizează tipologii ce nu erau străine auditoriului. Drumul de la Ierusalim la Ierihon era unul dintre cele mai tranzitate în epocă. Oamenii știau că lega un punct înalt ca poziționare geografică cu altul aflat sub nivelul mării. Aveau habar și de pericolele iminente ce puteau surveni în cazul unei călătorii. Captarea atenției e așadar realizată din prima clipă. Un om parcurge această rută și are parte de un incident nefericit. Căzut în mâinile tâlharilor e jefuit, bătut și abandonat într-o stare de suferință vecină cu moartea. Cum ruta e una frecventată, pe lângă el trec trei oameni. Cel dintâi e un preot al Legii vechi. E greu de zis dacă a simțit măcar o tresăltare când l-a văzut. Însăși profesia nu-i îngăduia să se atingă de oameni aflați în suferință, ori de morți. Ar fi avut nevoie ulterior să treacă printr-un ritual de curățire. Cum e un executant și nu un trăitor al prescriptelor morale, trece mai departe. Același lucru e valabil și pentru levit, și el slujitor al templului și implicit om cu îndeletniciri religioase.

Cel care salvează situația e samarineanul. Provenind dintr-o provincie peste care aglutinările etnico-religioase trecuseră lăsându-și amprenta cu generozitate, era disprețuit de confrații săi iudei. Nu mai păstra Legea în forma ei genuină. O simplă întâlnire cu ei, ori trecerea prin provincia de la care-și lua numele ar fi adus cu sine, în cazul lor, nevoia de trecere printr-un ritual menit a le reda puritatea. Și totuși, ceva special vine să-l definească. Calitatea de om. Căci nu ești om cu adevărat când treci peste suferința celuilalt ignorându-o. Știe acest lucru. Îi oploșește rănile, îl urcă pe animalul său de povară, alegând să călătorească pe jos și-l duce la han. Acolo îl lasă pe mâini bune.

Odată încheiată istorisirea, Hristos e cel în ipostaza de a pune întrebările: „Care din aceşti trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari?” Scurt și la obiect. Înghițind în gol, omul nu poate pronunța cuvântul „samarinean”. Îngaimă doar: „cel care a făcut milă cu el”. Morala întregului pasaj o reprezintă cuvintele lui Iisus: „Mergi şi fă şi tu asemenea”.

În loc de concluzii

Dintre toate imaginile conținute în relatarea lucanică, cea a omului căzut între tâlhari e cea mai puțin onorabilă. Cu toții ne-am dori să ne regăsim de bună seamă într-una din celelalte. Din păcate, mă tem că de cele mai multe ori ne identificăm cu cea cea a jefuitului. A celui ce coboară de bună voie dinspre o lume a spiritului înspre una a robiei păcatului. Și ca și când acest lucru n-ar fi destul, mai e și tâlhărit pe cale. Căci Diavolul nu se mulțumește să ne vadă doar făcându-i voia, ne mai și presează. Izbește în noi ca într-o corabie strivită de valuri, sperând a ne grăbi pieirea. De fiecare dată, însă, când, zdrobiți de povara păcatelor și sângerând din pricina rănilor pricinuite de căderi, zăcem pe marginea drumului în agonia unor dureri ce ne-ar putea prevesti apropierea ultimei suflări, Domnul ne trimite și nouă un samarinean. Depinde de noi dacă ne lăsăm pansați și urcați pe animalul de povară. De-o vom face, sufletele noastre sunt pe mâini bune. Rămâne doar ca, de-ndată ce ne-am vindecat, să devenim la rândul nostru, samarineni pentru alții. Îndrăzniți!