Pentru Sfântul Munte, veacul al XIV-lea, a fost veacul duhovnicesc prin excelenţă, veacul misticii ortodoxe, care a evidenţiat teologi minunaţi de talia unui Palama, Grigorie Sinaitul, Teolipt al Filadelfiei, Ignatic şi Calist Xantopol, Patriarhul Calist, Nichifor Isihastul, Patriarhul Filotei, Maxim Kavsokalivitul şi întreaga pleiadă de Părinţi Mistici care au determinat definitiv tema Misticii Bisericii Răsăritene.

– Aş dori să aflu, a observat teologul, dacă monahii care trăiesc mistica sunt sub imperiul sentimentului dispariţiei lor în Dumnezeu şi dacă ajung într-o stare de inactivitate şi stagnare, nemaifăcând nimic decât rugându-se...

– Nu, a răspuns Pustnicul, inactivitatea nu este caracteristica Misticii ortodoxe. Mistica Sfântului Munte nu este una statică. Isihaştii nu gândesc că sufletul e absorbit, în sens panteist, în Dumnezeire, ci gândesc Mistica „ca o cale fără capăt a sufletului spre cer, ca o mişcare a lui fără sfârşit de a se apropia de Dumnezeu, Care de altfel este neapropiat”. Puteri deiforme centrifuge – cum zice cineva – existente în suflet îl împing spre magnetul acestuia, spre Dumnezeu: mintea, voinţa şi sentimentul, într-o unitate minunată, sunt captivate de iubirea dumnezeiască şi supuse în aşa grad voinţei dumnezeieşti, încât omul nu are şi nu mai vrea să aibă conştiinţă de nici un alt lucru, decât numai de Dumnezeu. Nici nu stagnează într-o fericită inactivitate, ce aminteşte de Messalienii care nu făceau nimic altceva decât să se roage neîncetat, răstălmăcind locul respectiv din Apostolul Pavel (I Tesaloniceni 5, 17) şi care au fost condamnaţi pentru erezie. Mistica Sfântului Munte este activă, desigur, în cercul tipului de viaţă al Monahilor, fie ei vieţuitori în Mănăstiri, Schitioţi, Chilioţi sau Pustnici – Isihaşti.

(Teoclit Dionisiatul, Dialoguri la Athos, Vol. I – Monahismul aghioritic, traducere de Preot profesor Ioan I. Ică, Editura Deisis – Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul, Alba Iulia, 1994, pp. 190-191)