Întâlnirea cu propria noastră moarte o trăim în moduri foarte diferite, în funcţie de vârsta pe care o avem şi de împrejurările vieţii. Gândiţi-vă la copiii care aud cuvântul moarte. Unii dintre ei au o reprezentare confuză, alţii poate au pierdut un părinte sau pe amândoi şi au suferit în singurătate. Ei percep pierderea, dar nu şi moartea în sine. Majoritatea copiilor, desigur mai mult băieţii, în vremea copilăriei lor se joacă de-a războiul. „Te-am împuşcat. Eşti mort. Întinde-te pe jos.” Şi copilul cade, iar în acel moment, la nivel emoţional, ocrotit fiind de regulile jocului, el ştie că e mort, ceea ce înseamnă că nu are dreptul să se joace, să alerge, să se mişte câtuşi de puţin. El trebuie să stea întins într-un anumit fel. Viața continuă în jurul lui şi el nu mai ia parte la ea, până la un anumit moment, când se satură şi sare în sus spunând: „M-am săturat să fiu mort, acum este rândul tău.”

Aceasta este o experienţă foarte importantă, deoarece copilul descoperă prin ea că se poate afla în afara vieţii. Pe de altă parte, această descoperire se face în cursul unui joc care îi oferă securitatea proprie jocului. În orice moment, această simulare a morţii se poate opri printr-un acord reciproc, dar copilul rămâne cu ceva învăţat. Îmi amintesc de un copil extrem de sensibil, într-una din taberele noastre de tineret, cu ceva ani în urmă, care percepea acest joc atât de intens, încât nu îi putea suporta tensiunea. M-am jucat cu el o întreagă partidă, ne ascundeam, ieşeam la luptă, eram ucişi împreună pentru a-l ajuta să treacă prin această experienţă, care pentru el nu era un joc, căci era prea real ca să fie joc. Acesta este un exemplu.

Un copil poate cunoaşte moartea în toată urâţenia ei, ceea ce-l poate mutila sau dimpotrivă, îl poate face să reacţioneze sănătos şi paşnic, aşa cum reiese din exemplul următor, care ne relatează un fapt real. O bunică mult iubită moare după o boală lungă şi dureroasă. Am fost chemat la acea familie şi, când am ajuns, am observat că cei mici fuseseră îndepărtaţi. La întrebarea mea, părinţii au spus: „Nu puteam lăsa copiii să stea într-o casă unde se află o persoană decedată.” „Dar de ce?” „Deoarece ei ştiu ce este moartea.” „Şi ce este moartea?”, i-am întrebat. „Tocmai au văzut zilele trecute un iepuraş sfâşiat în bucăţi de o pisică, în grădină, aşa că ei ştiu acum ce este moartea.” Le-am sugerat atunci că, dacă aceasta este imaginea pe care o aveau despre moarte, copiii lor vor fi condamnaţi să poarte toată viaţa în ei un sentiment de spaimă. La fiecare amintire a morţii, la fiecare înmormântare, în fața unui coşciug, ei vor avea sentimentul că această cutie de lemn închide în ea o grozăvie de nespus. După o lungă discuţie, după ce părinţii mi-au vorbit de şocul psihologic pe care l-ar suferi copiii lor dacă li s-ar da voie s-o vadă pe bunica, şi ca atare voi fi răspunzător de starea lor mintală asumându-mi toată responsabilitatea, am reuşit într-un târziu să-i aduc pe copii.

Prima lor întrebare a fost: „Ce s-a întâmplat de fapt cu bunica?” Le-am spus: „Voi aţi auzit-o deseori spunând că tânjeşte să se alăture soţului ei în Împărăţia lui Dumnezeu, acolo unde el a plecat înaintea ei. Tocmai asta s-a întâmplat.” „Deci este fericită!”, a spus unul din copii. „Da, este fericită”, am răspuns. Apoi am intrat în camera unde stătea întinsă bunica. Domnea o pace minunată. Bătrâna doamnă, a cărei faţă fusese desfigurată în cursul ultimilor ani de suferinţă, stătea acum absolut liniştită şi senină. Unul dintre copii a spus: „Deci asta este moartea.” Şi celălalt a adăugat: „Ce minunat!”

Iată două forme ale aceleiaşi experienţe. Îi vom lăsa noi oare pe copiii noştri să conceapă moartea în chipul micului iepuraş sfâşiat în bucăţi de pisici în grădină sau le vom arăta odihna, seninătatea şi frumuseţea morţii?

În Biserica Ortodoxă cel adormit este adus cât mai repede cu putinţă în biserică. Ne rugăm în jurul coşciugului descoperit, în ţările unde acest lucru este îngăduit de lege. Adulţii şi copiii se pot apropia de cel răposat. Moartea nu este ceva de ascuns: e ceva simplu, parte a vieţii. Şi copiii pot privi faţa persoanei decedate, citind pace şi seninătate pe chipul ei. Dăruim un ultim sărut celui adormit. Acesta e momentul când nu trebuie să uităm să prevenim copilul că, atunci când va săruta fruntea persoanei, care totdeauna fusese caldă, o va simţi acum rece şi putem să-i spunem: „Acesta este semnul morţii. Viaţa se însoţeşte de căldură, moartea este rece.” Astfel copilul nu se înspăimântă, deoarece el are experienţa lucrurilor calde şi reci; şi una şi cealaltă au propria lor caracteristică şi semnificaţie.

(Mitropolitul Antonie al Surojului, Viața, boala, moartea, Editura Sfântul Siluan, pp. 107-111)