Cetățuia! O mănăstire așezată pe una dintre cele șapte coline ale orașului Iași, în partea vestică – o prezență măreață, dar discretă, încântătoare, dând mărturie peste veacuri despre dorința ctitorului ei, domnitorul Gheorghe Duca, de a făuri locaș Domnului pe pământ. Ca pe multe alte frumuseți, am descoperit-o pe când eram proaspăt licean în capitala Moldovei. Într-o zi de primăvară, alături de câțiva colegi, am dorit să ne extindem aria cunoașterii valorilor locului spre periferiile urbei. Așa am ajuns la poalele dealului Cetățuii, nerăbdători de a-l străbate cu piciorul ca să ne închinăm și să vizităm monumentala fortăreață duhovnicească știind că la capătul drumului vom găsi, înmărmurită între veacuri, Mănăstirea Cetățuia. Toată agitația orașului parcă dispăruse, iar noi deveniserăm călători în timp către lumi de mult uitate. Am intrat în biserică. Spre surprinderea noastră, deși se apropia seara, cântări de călugări adiau lin, auzindu-se ușor sunetul fin al cădelniței: începuse Vecernia. Am pășit atenți, cu băgare de seamă, să nu deranjăm. Sârme de lumină aurie pătrundeau pe ferestrele înguste, răspândindu-se ordonat prin ungherele întunecate. Recunosc că nu am avut răgazul să mă conformez momentului, ascultând deplin slujba, ci cotrobăiam bolțile cu privirea, călătorind cu gândul în epoci de voievozi și domnițe. Fumul de tămâie, preschimbat în trepte, mă ducea într-un tărâm necunoscut, iar lumânările scânteiau, aruncând împrejur raze prietenoase. Zurgălăii cădelniței, potoliți acum, m-au făcut atent să ridic capul, ca să mă mângâie Domnul pe frunte.

În atmosfera de contemplare, a apărut deodată din dumnezeiescul altar un călugăr distins, nu foarte bătrân, îndreptându-se cu pași fermi, dar domoli, către ieșire. Toți cei prezenți se aplecau, luând binecuvântare de la dânsul. Neînțelegând foarte bine ce se întâmplă, am imitat gestul celorlalți. Trecând lin prin dreptul meu, părintele mi-a așezat mâna pe creștet, însemnându-mă cu semnul sfintei cruci. Câteva șoșote ale credincioșilor mi-au dezlegat misterul: acel monah era starețul mănăstirii. M-am bucurat mult de întâmplare. Am ieșit îndată, urmărindu-l cu privirea pe venerabilul călugăr. Nu văzusem niciodată un stareț. Mi-a rămas în amintire eleganța lui: straiele, nespus de frumoase, de curate, păreau că nu permit niciunui fir pe praf să-și găsească locul pe ele. Așa l-am cunoscut pe Arhimandritul Mitrofan Băltuță.

După vreo patru ani l-am reîntâlnit, de astă dată în condiții cu totul deosebite. Era în primăvara anului 1995. Deja intrasem ca novice la Schitul Vovidenia. Egumenul îmi încredințase ascultarea de bucătar. Obștea plecase la câmp, iar eu trebăluiam de zor să pregătesc prânzul. Frământasem să coc pâine. Punând aluatul în tăvi, am observat un călugăr coborând pe alee. Părea a deține oarece funcții, căci purta sub braț un dosar voluminos. Învățând deja rânduiala vieții de mănăstire, i-am ieșit înainte, aplecându-mă cuviincios ca să primesc binecuvântare. Mâna caldă, delicată, mi-a atins creștetul ca oarecând la Cetățuia. Văzându-l îmbrăcat în aceeași ținută impecabilă, am făcut conexiunea: mă aflam în fața starețului fortăreței duhovnicești a capitalei moldave. Cu prilejul vizitei la schitul nostru, am înțeles că îndeplinea și funcția de exarh administrativ al mănăstirilor din Arhiepiscopia Iașilor.

Cu vocea-i un pic răgușită, în timp ce mă binecuvânta, m-a întrebat de egumen. Cum acesta nu era prin preajmă, părintele exarh a înaintat spre bucătărie. Observând aluatul dospit, și-a exprimat dorința să aștepte pentru a gusta din pâine după ce o voi termina de copt. Vizibil stânjenit, emoționat, l-am poftit pe musafir în trapeză, anunțându-l pe părintele egumen să vină de la câmp.

Lăsând tăvile cu aluat în dogoarea cărămizilor încinse, m-am îndreptat către trapeză, unde musafirul, tacticos, servea un pahar cu apă. Cu părintească așezare în glas, m-a întrebat cum mă cheamă. La auzul numelui meu, îmi spuse: „Deci pe frăția ta te-a propus părintele Clement spre călugărie? Câți ani ai?” I-am răspuns scurt: „20!”. Bobițe de sudoare mi se îngrămădiseră pe frunte, rostogolindu-se grăbite în barba încă nedefinită. „Nu ești cam tânăr? Te-ai gândit bine?” Ținându-mi ochii plecați, cu un nod în gât de emoții, nu am reușit să-i răspund. Dându-și seama că m-a încurcat, a continuat tot Sfinția Sa: „Dacă stau să-mi amintesc, nici eu nu aveam prea mulți ani când am intrat în monahism. Încă nu împlinisem 20. Vreau să-ți spun, frățioare, că începuturile vieții mele de călugăr se leagă chiar de acest schit. Starețul mănăstirii m-a rânduit cu ascultarea la reședința Mitropolitului Visarion Puiu: casa unde se găsește acum Muzeul Sadoveanu. Să mai știi că numele meu de botez tot Mihai a fost, ca al tău”. M-am bucurat de cele auzite. Prinzând un fir de curaj, m-am uitat la chipul său blajin. L-am văzut nostalgic, furat de plăcute aduceri-aminte. Apoi, ca un bunic sfătos, a prins să povestească despre vlădicul Visarion Puiu, despre faptul că se dovedise un ierarh foarte înțelept, un mare patriot, dar în același timp un călugăr ordonat, prețuind în mod deosebit ținuta monahală îngrijită, curată.

Sosind părintele Clement, egumenul, discuția s-a canalizat spre anumite aspecte administrative, legate de călugăria mea și a altui frate de la Vovidenia. Câtă vreme au vorbit, eu le-am adus pâinea gata coaptă, oferindu-le să guste. Cu o îndemânare neașteptată, distinsul oaspete a frânt-o, adulmecând aburii aluatului proaspăt ieșit din dogoreala cuptorului. Vizibil încântat, Exarhul a rostit cu același glas ușor răgușit: „Ce încântare! Așa făcea buna mea mamă, Rozalia, când eram acasă. Scotea pâinea de la copt, apoi o frângea să se răcorească, iar noi, odraslele, roiam în jurul ei, așteptând clipa în care să mâncăm dintr-însa”.

După ce s-a înfruptat din dospitura rumenă, Părintele Mitrofan și-a încheiat discuția cu egumenul. Înainte de a pleca, m-a chemat să mă binecuvinteze, zicându-mi: „Să fii ascultător și statornic”.

Întors la Iași, probabil a perfectat dosarul în vederea obținerii arhiereștii binecuvântări pentru călugăria mea. M-aș fi bucurat nespus să fi participat la slujbă. Tatăl Ceresc, se pare, s-a grăbit să-l cheme spre a-i răsplăti dragostea și jertfa depuse în tumultuoasa lui existență: în iunie a trecut la cele veșnice, la doar 68 de ani. Dintre ei, peste 50 i-a petrecut slujind Domnului ca monah.

Toți cei ce l-au cunoscut pe părintele Mitrofan Băltuță pot acum să înțeleagă de la cine învățase el să fie atât de ordonat. Fiind ucenicul marelui Mitropolit Visarion Puiu, a deprins de la distinsul arhiereu să fie un monah frumos. Da, Părintele Mitrofan era un călugăr frumos, însă frumusețea lui, ca și aceea a vlădicului Visarion Puiu, nu se rezuma la straie, la haine, ci o dezvăluia pe aceea dinăuntru, care le devenise veșmânt exterior. Folosesc sintagma „călugăr frumos” asumându-mi riscul de a fi recurs la un pleonasm: „călugăr” înseamnă chiar „bătrân frumos”. Dar parcă în cazul destoinicului Părinte Mitrofan până și construcția pleonastică pălește.

Anul acesta, pe 15 iunie, se împlinesc două decenii de la mutarea sa întru veșnicie. De aceea, aștern aceste gânduri de smerite aduceri-aminte cu nădejdea că acolo, în înaltul Cerului, ucenicul și-a întâlnit vlădicul, bucurându-se amândoi de șederea în lumina și iubirea Preasfintei Treimi.