Padova. Ianuarie 1996. Am stat la coadă 7 luni pentru viza de intrare în Italia, mereu găsindu-mi-se câte o foiță lipsă prin dosarul de viză. Pe lângă mine treceau sute de oameni zilnic, dintre cei de care Statul Italian avea să se plângă ceva ani mai târziu. Până în zilele noastre. Cu greu, la intervenția specială a Arhiepiscopului Padovei, Antonia Matiazzo, am primit viza de studii. La Trieste am învățat valoarea ei. Un tren întreg dat jos. Eu, cuminte, singur în tren, până spre Veneția Mestre. Cu un nod uriaș în gât. Era prima singurătate în străinătate. La Padova. Ajunsesem spre seară și, dincolo de directorul colegiului, Don Corazza, mă aștepta un bun coleg, Cristian Tia, astăzi distinsul decan al Teologiei de la Cluj.

A doua zi, aș putea să mă uit pe data intrării dintâi în Italia, m-am întâlnit cu Părintele Gurie. Dezinvolt și camarad, cu mare atenție la nevoia celuilalt. Însoțea în vindecare pe Părintele Nicolae Necula, ce abia fusese operat. Am avut timp doar să ne salutăm. Mi-a dat cheile de la biblioteca Colegiului Don Mazza și mi-a explicat ce aveam nevoie să știu despre oameni și locuri. Pleca foarte de dimineață la spital și venea târziu, rupt de oboseală. Povesteam un pic și fugea să-și facă temele pentru studiu. Am urmat cursuri în școli padovane diferite, dar vreme îndelungată am slujit Dumnezeiasca Liturghie și am participat la viața creștină a Universității din Padova umăr lângă umăr. Toți trei. În jur s-au strâns românii noștri. Îi simțeam ca o familie. Cu mulți am rămas o familie. Întors în Țară, mereu m-a încurajat să termin doctoratul, să scriu și să mă rog. Ne revedeam, când și când, la Tismana, Mănăstirea bucuriilor noastre duhovnicești.

Ajuns Episcop Vicar la Craiova, nu s-a dezmințit o clipă. A rămas  colegul strașnic, omul de glumă și rugăciune. Nu-i spuneam întâmplător nici Părinte, și nici Vlădica. Bucuria întâlnirii înflorea magnoliile Padovei, ne apropia parcă de cea dintâi întâlnire cu moaștele Sfântului Luca și apoi de vecerniile la Basilica Sfântului Anton. Luase de la cei doi Părinți sufletești ai săi mari calități. De la Mitropolitul Nestor al Olteniei o bonomie caldă, o „haioșenie” discretă în înfruntarea urâtului. De la Monseniorul Antonio Matiazzo ceva nobil, de dincolo de lume, un ștaif episcopal special. Un soi de liniște cuminte. Săritor și smerit, cucernic și extrem de deschis, Preasfințitul Gurie a devenit, pentru cei din regiunea Hunedoarei, Părintele lor. L-am însoțit, nu pe cât mi-aș fi dorit ori de câte ori m-a chemat să o fac, în parohii, departe de lume ori în miezul cetății. Egal cu sine. Simpatizat de preoți și oameni. Simplu. Mereu atent să bucure cu prezența sa. O risipă de om. O tandrețe de om. În timp, prietenia noastră s-a augmentat prin respectul față de Părintele Mircea Păcurariu. L-a apreciat e prea puțin spus. L-a iubit cu un fiesc imposibil de redat.

S-a stins Monseniorul Gurie. Pandemia ne arată că suntem oameni. Că nimic nu ne poate scuti de drama bolii. Doar credința în Iisus Hristos ne poate scuti de tragedia unei morți „în neființă” – precum cred și mărturisesc câte unii. Recunosc. Nu am avut puterea să merg să-i văd așezarea în mormânt. Îl revăd mereu printre cărți, inclusiv la Deva, unde a creat un Centru Eparhial strașnic. Îl văd între cărți, în aburul cafelei ce-i plăcea atât de mult să o servească fiecăruia dintre cei care-i treceau pragul. Unul dintre cei mai mari misionari pe care l-am cunoscut. Cafetăriile sale pentru tinerii ortodocși vor mai rămâne deschise, cărțile date gratuit copiilor au crescut deja copii mari, mănăstirile construite în locuri în care se pierdea limpezimea credinței vor tângui plecarea lui. Dar port adânc în suflet o bucurie. Sunt convins că vrednicul de sfințenie Părinte Arsenie îl va fi așteptând să-i mulțumească pentru zdroaba lui de ierarh dedicat canonizării lui. Nu. Nu pentru aceasta, greșesc. Ci pentru că în toate i-a apropiat pe oameni de Hristos.

Smerit și prietenesc gând. Cu rugăciune și pioasă sărutare de mână. Mulțumesc, Monseniore, mulțumesc Vlădica! Parte din ceea ce am trăit se regăsește în ceea ce făptuim. Monseniore, pentru aceasta cred că te va odihni Dumnezeu în veșnicia Sa. O veșnicie în care râvna smerită nu poate fi decât binecuvântată!