Am avut bucuria de a fi unul dintre cei care au prezentat ieșenilor volumul: „În misiune pe tărâmul vikingilor. Mărturiile unui episcop pelerin”, publicat de PS Macarie Drăgoi, Episcopul românilor din Europa de Nord, la Editura Polirom (2022). La eveniment am ținut un cuvânt alături de maestrul Grigore Ilisei, pe 7 februarie 2022, în Aula Bibliotecii Centrale Universitare „Mihai Eminescu”.

Am spus și atunci, în prezența autorului, dar și într-o declarație dată presei, că această lucrare, deși conține mărturii despre evenimente reale ale misiunii în spațiul scandinav – sau poate tocmai de aceea – reprezintă o alegorie a lumii în care trăiește astăzi creștinul. Cartea nu se dorește a fi o cronică eparhială sau o încercare memorialistică. De altfel, însuși autorul se întreabă: „Oare de ce și pentru cine scriu eu toate acestea? Scriitura seacă, de dragul «istoriei», «biografiei», nu mă atrage, cu toate că are rostul ei bine stabilit și este necesară” (p. 273). Cu fiecare pagină pe care o lecturezi, te regăsești tot mai mult ca om care, căutând să fii pe Cale, ești luptat de îndoieli și ispite, ești întărit de încredințări și copleșit de minuni, lovit uneori chiar de cei apropiați, dar și găsind deschidere acolo unde te aștepți mai puțin. Așadar, un demers inițiatic și edificator, prilej de problematizări și de clarificări.

Scandinavia devine simbol al lumii de astăzi. O lume civilizată, dar rece, în care bunăstarea materială este prioritară în fața nevoilor spirituale. Autorul vorbește încă din titlu despre „tărâmul vikingilor” și nu, de exemplu, despre „ținutul scandinav”. Subtil, se face trimitere la începuturile misiunii creștine printre popoare idolatre și pline de superstiții. „Episcopul pelerin” este imaginea celui ce nu obosește să binevestească, precum apostolii de odinioară. Locul corabiei folosite în călătoriile misionare de acum două mii de ani este luat astăzi de avion. Aeroportul devine simbol al vremelnicei noastre treceri prin lume: „Această lume intermediară, a călătorilor, un fel de interval și graniță între lumi, îți aduce aminte neîncetat că, într-adevăr, «străini și călători» suntem pe-acest pământ (Evrei 11, 13)” (p. 70).

Ca unul care am trăit în diaspora, fiind misionar un an în Spania, știu bine ce înseamnă șocul desprinderii de țară. M-am regăsit cu totul într-una dintre reacțiile Preasfințitului Macarie: „iar eu, ca niciodată, mă întrebam în gând: «Ce fac eu aici?»” (p. 20). Apăsătoarea interogație este amplificată și de reacția mamei sale, Ana, care vine pentru prima dată să-l viziteze și, la scurt timp după ce a aterizat la Stockholm, exclamă: „Vai, dragul mamei, unde ne-ai adus?” (p. 35). Oricât de greu ne-ar fi în România suntem, totuși, într-un spațiu înțesat de biserici, binecuvântat de numeroase osteneli ale unor oameni care se roagă, se spovedesc și participă la sfintele slujbe. De aceea se și autodefinește autorul drept un „episcop colindător, plecat de-acasă, dintr-un colț de Rai transilvan” (p. 9). Plecarea din țară reprezintă însă, după cum mărturisește Vlădica Macarie, „provocarea de a-L trăi pe Dumnezeu într-un fel de exil spiritual pe care atât eu, cât și românii care aveau să alcătuiască Biserica cea vie ce mi s-a încredințat spre păstorire, ni l-am asumat benevol” (pp. 8-9).

Biserica nu poate fi indiferentă la acest exod produs de „românii marii risipiri” (p. 116). De aceea, oriunde ajung români, ea înființează eparhii și parohii, trimite din țară slujitori și cele necesare cultului. Acest „autoexil în masă motivat material” (p. 121) este astfel preschimbat, prin grija ierarhiei noastre și prin pronie divină, într-un prilej de (re)descoperire a unei credințe vii – pentru cei botezați ortodox – și chiar de mărturisire înaintea celor din afara Bisericii. E nevoie de discernământ, de credință tare și de multă nădejde pentru a nu risca înstrăinarea: „Aici, în diaspora, dacă ne alienăm și ne uităm originea și părinții, abandonăm însuși sufletul nostru. Devenim oameni ai nimănui, fără rădăcini, prinși în malaxorul neîncetat al veșnicelor treburi și griji, purtați încoace și încolo de stihiile acestei lumi dezlănțuite pe crestele unor valuri care stau să se prăvale apocaliptic într-o neagră genune. Avem o inimă, avem un suflet, avem rădăcini în cer. Dacă ne vom ține de acestea, vom avea parte de mângâierea părintească a Tatălui ceresc, când ne va primi laolaltă în casa veșnicie noastre” (p. 37).

Triskaidekafobia vs. binecuvântatul număr 13

M-a frapat realismul cu care Vlădica Macarie zugrăvește viața din diaspora. Nu se sfiește să relateze, când e cazul, despre dezbinarea din anumite comunități sau despre un soi de rezistență întâmpinată uneori chiar din partea propriilor preoți ori a confraților ortodocși de altă etnie. A fi misionar în diaspora nu înseamnă nici pe departe a culege succes după succes. Înfrângerile (de moment) și eșecul sunt și ele la ordinea zilei. „Da, iubite cititorule, ai citit bine: eșecul. Poate ești obișnuit să citești sau să auzi mai degrabă despre realizările și succesele misiunilor pastorale ale episcopilor. Realitățile de pe teren nu sunt însă mereu triumfătoare” (p. 20). Însă când s-a săvârșit vreodată vreo lucrare bineplăcută Domnului fără ca să se ridice și potrivnici sau fără de ispite?

Realismul duhovnicesc presupune și să nu-ți pierzi cumpătul în fața celor tentați să te lingușească. De aceea, Preasfințitul Macarie a pus la inimă sfatul primit de la mentorul său, Mitropolitul Bartolomeu Anania: „Decât să fiu adulat de colaboratori, mai bine să fiu desființat de critici veritabili” (p. 56). Tot de sfera realismului duhovnicesc ține și o anumită capacitate de a gusta umorul unor situații pe care le găsim presărate prin carte și care devin prilej de a ajunge mai ușor la inima cititorului cu un cuvânt de folos.

Dar cel mai mult ne sensibilizează în acest volum numeroasele mărturii despre multele minuni, vindecări sau alte modalități prin care, cu mijlocirea Maicii Domnului sau a unor sfinți, Dumnezeu continuă să lucreze în această lume. Înduioșător este și momentul numit „Liturghia căprioarelor” (pp. 24-27), trăit atunci când se pregătea sfințirea primului paraclis episcopal român din Scandinavia. După cum, pe de altă parte, dureroase sunt episoadele ce relatează dramele prin care au trecut familiile Bodnariu, Nan sau Smicală – cazuri relatate pe larg, mai ales în presa creștină.

Aminteam, în prima parte a articolului, despre dimensiunea apostolică a misiunii în diaspora, un spațiu tot mai descreștinat, ca să nu spunem păgânizat, în anumite privințe. Spre exemplu, scandinavii suferă de „Triskaidekafobie”, adică nu suportă numărul 13. În avioane lipsește rândul 13, care „nu se pune atunci când se fabrică aeronava” (p. 78). Originea acestei superstiții se află în mitologia vikingă păgână: „Se spune că în Valhala a avut loc o petrecere la care au participat 12 zei. Zeul Loki, al 13-lea, neinvitat, și-a făcut apariția doar pentru a provoca o serie de nenorociri care au întunecat pământul. De atunci ar fi rămas simbolul 13 drept un semn al nenorocului”. Dimpotrivă, consideră PS Macarie, „numărul 13 este cel mai binecuvântat, deoarece ni-L arată pe Mântuitorul Hristos înconjurat de 12 apostoli” (p. 80).

O altă piedică foarte serioasă pentru misiunea creștină în diaspora este faptul că, „în mentalitatea occidentală, credința e ceva subiectiv, ce ține strict de forul lăuntric al omului. E tabu să vorbești despre credință, cu atât mai mult să o manifești public” (p. 41). Relațiile dintre oameni sunt caracterizate de o politețe rece, individualismul și singurătatea fiind la ordinea zilei. De aici, și numeroase drame. Spre exemplu, în presa suedeză a fost relatat „cazul cutremurător al unui fost profesor, octogenar, de la moartea căruia și până în ziua când a fost descoperit au trecut... patru ani!” (p. 51). Toate aceste provocări nu fac decât să sporească și mai mult râvna misionară și rugăciunea. „Misiunea în diaspora scandinavă este o permanentă aventură. Dar ce este viața noastră întru Hristos, dacă nu cea mai frumoasă și singura de dorit aventură pe care să o trăim pe acest pământ?” (p. 100).

Poate cel mai paradigmatic pasaj din carte este cel în care ni se dezvăluie faptul că Mitropolitul Bartolomeu Anania își dorise să fie martorul „soarelui de la miezul nopții”, fiind „fascinat de aurora boreală” (p. 31). PS Macarie crede că această dorință a sa – neîmplinită – izvora din faptul că „iubea lumina taborică a Împărăției cerești și găsea în acest fenomen natural o asemănare, o icoană pământească a dimineții veșniciei, care niciodată nu se va sfârși” (p.31). În dialogul dintre cei doi, venerabilul Mitropolit Bartolomeu își exprima bucuria pentru faptul că măcar ucenicul său a gustat din această experiență inedită. Însă acesta, pentru a nu-l mâhni, ținea în sine și evita să împărtășească Arhipăstorului de la Cluj și altceva din experiența celor câțiva ani de slujire în „diaspora scandinavă”. Și anume, faptul „că ziua polară își are reversul în noaptea polară și că aurora boreală și fenomenul «soarelui de la miezul nopții» sunt ținute în cumpănă de lungile perioade de întuneric diurn, când soarele nu se vede niciodată” (p. 32). Intuim, de aici, că sunt multe amărăciuni, dureri sau momente „întunecate” pe care Vlădica Macarie le ține pentru sine, așa cum se cuvine celui ce judecă duhovnicește cele din viața sa. Dacă ridică puțin vălul de pe aceste pătimiri ale sale, nu o face decât pentru a se smeri pe sine – trecând în plan secund nenumăratele împliniri ale celor 15 ani de misiune și pastorație în Scandinavia – dar și pentru a întări pe cei ce sunt încercați și luptați de „puterile întunericului”.

Cartea Preasfințitului Macarie te bucură și te inspiră, te mângâie și îți reînnoiește entuziasmul. E poate una dintre cele mai frumoase pledoarii contemporane aduse în sprijinul credinței că Hristos – „Soarele Dreptății” și „Răsăritul Cel de Sus” – va birui până la capăt și va străluci peste adâncul inimilor noastre și prin toate ungherele acestei lumi.