Pe 10 august 2024 se împlinesc 60 de ani de când Domnul a chemat la Sine pe unul dintre marii luptători ai Ortodoxiei românești, după ce a dus o luptă neînfricată pentru Hristos și Biserica Sa, fără a face niciun compromis. Tocmai de aceea, de-a lungul timpului, Mitropolitul Visarion a suscitat interesul multor cercetători istorici și teologi, deopotrivă.

Însă, puternica-i personalitate și neatârnarea față de anumite uneltiri vrăjmașe Bisericii nu au fost ușor înțelese de toți. Unii l-au prețuit pentru demnitatea cu care a apărat credința noastră sfântă, dar și neamul din care a răsărit. Alții l-au blamat și prigonit, fiind unicul ierarh din istoria Bisericii Ortodoxe Române condamnat la moarte, acuzat de crime de război. Dar Mitropolitul nu a cedat. S-a autoexilat, dorind să fie liber de orice subjugare a regimului totalitar.

S-au scris multe lucruri despre Visarion Puiu, multe adevăruri, dar și neadevăruri. În rândurile ce urmează, vom prezenta câteva informații despre ultimii ani ai ierarhului petrecuți în localitatea Viels Maison din apropierea Parisului, dar și aspecte legate de sfârșitul pământesc al Mitropolitului și de înmormântarea sa.

Așadar, în 1958, pribeagul ierarh Visarion și-a schimbat domiciliul din Paris, mutându-se în Viel Maisons, un sat pe râul Marna, la 96 de kilometri de Paris.

Mitropolitul suferea de mai multe boli: avusese o angină pectorală încă de prin 1939, care, în ultimii patru ai vieții, s-a acutizat. A avut o intervenție chirurgicală la ochiul drept, prin 1938, fără ca problemele oftalmologice să fie rezolvate deplin. Împlinise 80 de ani când a trebuit să se lupte cu o congestie pulmonară, iar boala cea mai gravă a fost cardiopatia ischemică, din cauza căreia s-a și stins din viață.

Unul dintre apropiații ierarhului pribeag, părintele Dumitru Emilian-Popa, trecut și el la Domnul, îmi mărturisea în urmă cu două decenii că, în primăvara lui 1963, ierarhul parcă nu mai avea răbdare, dorind să-i explice cum trebuie să decurgă slujba înmormântării sale. Deja semnele bolii erau din ce în ce mai evidente. „Luă un agheasmatar și-mi arătă ce trebuie și cum trebuie să fac. Eu tot încercam să mă abat de la acest subiect, dar nu am reușit”, povestea părintele Dumitru. După ce i-a explicat cum se cade să decurgă pregătirile și slujba înmormântării, i-a spus: „Mi-am făcut o casă nouă și te invit să o vezi!”. Mirat, își amintea părintele, „pornesc însoțit de vlădica, ieșim afară din sat și facem spre dreapta, intrând în cimitirul satului. La capătul cimitirului, spre stânga, era un mormânt nou, frumos betonat, cu o piatră funerară pe care scria numele mitropolitului, cu data nașterii și țara sa de origine - România. Ce zici, îți place?… îmi spune cu blândețe. A mai rămas să-mi pui doar data morții mele. M-am întristat foarte mult. Am plecat capul spre pământ, l-am rugat să plecăm de acolo și până acasă nu am mai scos niciun cuvânt”. Așa și-a încheiat confesiunile părintele Dumitru.

Prin iulie 1964, Mitropolitul Visarion plănuia o întoarcere în țară alături de fratele său, dr. Constantin Puiu, care sosise în Franța la solicitarea exilatei rubedenii. Era cu o lună înaintea decesului. Însă plecarea nu a mai avut loc, deoarece răcise foarte tare, suferind și un al doilea infarct. Constantin Puiu a fost nevoit să plece spre patrie, lăsându-și fratele în „țara Vavilonului”, așa după cum numea ierarhul exilul său.

După trei săptămâni de la această mișcătoare întâmplare, într-o zi de luni, pe 10 august 1964, părintele Dumitru Popa a primit telefon de la Maria Mihali, nepoata ierarhului, cea care l-a îngrijit, că la ora 13.00, după ce a prânzit, Înaltpreasfințitul Visarion a adormit liniștit. După înștiințare, părintele a purces la pregătirea celor trebuincioase înhumării.

Vineri, 14 august 1964, în Biserica parohială din sat, de rit romano-catolic, a avut loc slujba înmormântării oficiată, desigur, în ritul ortodox de un sobor de preoți și diaconi, în frunte cu Protoiereul mitrofor Emilian Vasiloski, superiorul Bisericii Ortodoxe Române din Germania. După săvârșirea pogribaniei, cortegiul funebru a pornit spre mormântul dinainte pregătit de însuși cel care își începuse călătoria spre Veșnicie la 85 de ani. La cimitir s-au rostit mai multe cuvinte de despărțire și omagiere a personalității Mitropolitului Visarion Puiu. Așa a ferit perdeaua acestui zbuciumat veac unul dintre marii fii ai neamului și ai Bisericii străbune.

Acum, la 60 de ani de la mutarea Mitropolitului Visarion în Veșnicie, la Schitul Vovidenia al Mănăstirii Neamț, numele-i îi este evocat cu recunoștință, căci aici și-a dorit să aștepte vremelnic pe Dreptul Judecător. Deși departe de noi cu trupul, îl simțim aproape pe Mitropolitului Visarion prin scrierile sale care au fost retipărite, în parte, ce-i drept; îl simțim și prin reședința vlădicească ctitorită nu departe de biserica schitului; prin realizările excepționale pe care le-a înfăptuit în trudnica sa activitate de chiriarh la Argeș, Bălți, Cernăuți, Odessa, dar și Paris, care și acum încă mai stârnesc admirație și gratitudine; îl simțim aproape prin personalitatea sa dinamică și complexă pe care ne străduim a o înțelege corect, raportată la timpul și spațiul în care a viețuit și slujit Biserica noastră Ortodoxă, a cărui dragoste și jertfă vor rămâne, pentru noi, pilduitoare paradigme.