Mucenicii nu sunt din lume, ci din cer

Reflecții

Mucenicii nu sunt din lume, ci din cer

    • Mucenicii nu sunt din lume, ci din cer
      Foto: Oana Nechifor

      Foto: Oana Nechifor

Dragostea absolută a Creatorului față de lume se manifestă nu printr-o iubire „sufocantă”, ci printr-una care presupune respectarea libertății, chiar și atunci când este vorba despre libertatea de a alege răul în locul binelui. Este o situație paradoxală, dar ea revelează singura dragoste adevărată: cea care nu robește, fiindcă dragostea lui Dumnezeu e dătătoare de libertate. Nu presupune obligarea celui iubit de a iubi pe iubitor. 

Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Aceasta vă poruncesc: Să vă iubiți unul pe altul. Dacă vă urăște pe voi lumea, să știți că M-a urât pe Mine mai înainte de voi. Dacă ați fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar, pentru că nu sunteți din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăște. Aduceți-vă aminte de cuvântul pe care vi l-am spus: Nu este sluga mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, și pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, și pe al vostru îl vor păzi. Iar toate acestea le vor face vouă din pricina numelui Meu, fiindcă ei nu cunosc pe Cel Care M-a trimis. Dacă n-aș fi venit și nu le-aș fi vorbit, păcat nu ar avea; dar acum n-au cuvânt de dezvinovățire pentru păcatul lor. Cel ce Mă urăște pe Mine urăște și pe Tatăl Meu. Dacă nu aș fi făcut între ei lucruri pe care nimeni altul nu le-a făcut, păcat nu ar avea; dar acum M-au și văzut și M-au urât, și pe Mine, și pe Tatăl Meu. Dar aceasta s-a făcut ca să se împlinească cuvântul cel scris în Legea lor: «M-au urât pe nedrept». Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine. Și voi mărturisiți, pentru că de la început sunteți cu Mine. Acestea vi le-am spus ca să nu vă poticniți în credința voastră. Vă vor scoate pe voi din sinagogi; dar vine ceasul când oricine vă va ucide pe voi va crede că aduce slujire lui Dumnezeu. (Ioan 15, 17-27; 16,1-2) (Sâmbătă în săptămâna a treia după Paști)

Evanghelia de la sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Mir – care se mai citește și la praznicul Sfântului Gheorghe, la pomenirea Sfântului Teodor Tiron (17 februarie) și la alți sfinți mucenici, precum și în cursul anului, în sâmbăta a treia după Sfintele Paști – este un fragment din cuvântarea Domnului către ucenicii Săi, rostită la Cina cea de Taină, cu puțin înainte de Pătimirile și Răstignirea Sa. Tema principală a acestei pericope ioaneice este respectarea poruncii iubirii, singura poruncă dată în mod expres de Domnul ucenicilor săi.

Porunca iubirii stă în contrast cu consecința ei, anume ura care va veni din partea lumii peste apostoli. Domnul i-a ales din mijlocul acestei lumi, ceea ce echivalează tocmai cu ieșirea lor din „firescul” ei. Dacă lumea îi urăște pe ucenicii lui Iisus, iar în continuare până azi pe veritabilii creștini, nu este de mirare. Lumea mai întâi L-a urât pe Hristos sau, mai profund privit, pe Însuși Dumnezeu – de aceea caută să Îl excludă pe Dumnezeu din viața ei autonomă, ca să nu o numim diabolică, ateistă, fără Dumnezeu. Lumea, în schimb, iubește ce e al său.

Este necesară o aprofundarea termenului „lume” la care se referă Domnul Iisus. Altă dată, El le spusese ucenicilor că „așa de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 6), însă aici vorbește despre aceeași lume într-o notă negativă. Cu siguranță că nu este vorba de două lumi diferite, una bună, iar cealaltă rea. Cu alte ocazii, Iisus vorbește despre „stăpânitorul acestei lumi” (Ioan 12, 31; 14, 30; 16, 11), care este diavolul. Aceasta deschide o altă întrebare, anume cum a ajuns vrăjmașul să stăpânească lumea, creația iubită a lui Dumnezeu.

Dragostea absolută a Creatorului față de lume se manifestă nu printr-o iubire „sufocantă”, ci printr-una care presupune respectarea libertății, chiar și atunci când este vorba despre libertatea de a alege răul în locul binelui. Este o situație paradoxală, dar ea revelează singura dragoste adevărată: cea care nu robește, fiindcă dragostea lui Dumnezeu e dătătoare de libertate. Nu presupune obligarea celui iubit de a iubi pe iubitor. Însă, lumea, în urma păcatului, începe să-L urască pe Creator, pentru că prin Însăși prezența Sa se vădește răul, păcatul. Atunci apare dorința nebună de a-L exclude pe Dumnezeu cu totul din lume. Tocmai așa libertatea este compromisă. Lumea nu devine „liberă” de Dumnezeu, nu ajunge să fie „neutră”, ci de fapt, se supune unui alt stăpânitor decât Creatorul. Ajunge să Îl nege pe Dumnezeu, să spună că nu există și să încerce înlocuirea Sa. Această înlocuire, în mod perfid, începe nu prin adoptarea fățișă a celui rău, ci prin creații artificiale, care sunt menite a fi bune, dar ajung să fie rele, robind pe om. Ceea ce omul creează nu e rău: adăpostul, mijloacele de transport, de comunicare, tehnicile medicale, tehnicile de producere a energiei care se pot numi, generic, tehnici de îmbunătățiri ale vieții. Ele sunt bune, fiindcă sunt făcute de mintea omenească, creată după chipul lui Dumnezeu. Și, cu siguranță, nu este de așteptat să ne pice neapărat toate din cer. Dar cu timpul omul, folosindu-se de aceste creații proprii, se simte nemuritor, invincibil, începe să se creadă dumnezeul său propriu, căzând tocmai în păcatul lui Lucifer, care a vrut să troneze în locul Celui Preaînalt. Iar de aici vine ura pe nedrept cu care omul autonom Îl urăște pe Iisus Hristos, Care prin cuvintele și faptele Sale descoperă lumii răutățile și imperfecțiunile ei.

Putem să constatăm foarte des, în lumea de azi, cum numele lui Iisus e batjocorit. Persoana și învățătura Lui sunt luate în râs, iar creștinii sunt nu o dată numiți proști și creduli, iar alteori sunt criticați pentru greșelile din trecutul Bisericii. Desigur, nu este de dorit să minimalizăm crimele cruciaților ori uciderile inchiziției, convertirile cu sabia ori alte păcate. Însă, aceste rele din trecut, chiar dacă s-au făcut în numele lui Hristos și al Bisericii, nu înseamnă că ele aparțin cu adevărat lui Hristos sau Bisericii. Nu Hristos le-a comis și nici nu le-a dorit. Dar, ce e important, Hristos le poartă. Filosoful francez Blaise Pascal spunea odinioară că „Hristos va fi în agonie până la sfârșitul lumii”, fiindcă în iubirea Sa pentru toți cei din lume, chiar și pentru cei care L-au ucis odinioară sau Îl ucid azi prin indiferență, păcat sau ură voluntară, El ne cuprinde în chinurile Crucii Sale, ne îmbrățișează.

Referindu-se însă strict la ura lumii față de urmașii lui Hristos, față de creștini, Domnul arată păcatul lumii răutăcioase, dar nu „cu degetul”, ca s-o condamne, ci pilduitor, pentru a-i învăța pe ucenicii Săi (dar și pe noi) că nu există justificare pentru această atitudine. Mai degrabă este un avertisment adresat ucenicilor pentru a înțelege consecințele iubirii poruncite de El. Vor fi urâți pe nedrept, însă această ură nu se adresează lor, ci în realitate este ură față de Dumnezeu. Va veni și vremea prigoanelor, a alungării din sinagogi – ceea ce s-a și întâmplat cu Sfinții Apostoli la puțină vreme după aceea – dar și mai târziu, a alungării celor credincioși din societate. Și, mai mult decât aceasta, „vine ceasul când tot cel ce vă va ucide [va ajunge] să creadă că aduce închinare lui Dumnezeu”.

Crima în numele lui Dumnezeu nu este o noutate. Ea e una din formele cele mai grave de înșelare în ceea ce privește credința omului. De fapt, Dumnezeu nu poate fi apărat de oameni. În această mare a nedreptății, creștinul poate căuta, după cum ni se pare firesc, să-și apere cu sabia sinele propriu, crezul și identitatea sa și tot ceea ce are mai drag, pe Dumnezeu și Biserica Sa. Lupta pentru această dreptate – deși e poate legitimă – nu aduce rezultatul scontat. În schimb, pentru oamenii lui Dumnezeu, Hristos Îl trimite în lume pe „Mângâietorul, Duhul Adevărului”. Adică pe Duhul Sfânt, Cel prin Care ne vine puterea de a trăi mai departe în necazuri și, totodată, de a vedea cum stau lucrurile cu adevărat. Nu oamenii Îl apără pe Dumnezeu, ci invers, Dumnezeu îi apără pe oameni prin mângâierea Duhului Sfânt, de la Care vine și înțelegerea că mărturisirea lui Dumnezeu se face prin practicarea poruncii iubirii. De aceea a ajuns să spună apologetul Tertulian că „sângele martirilor este sămânța creștinilor”, fiindcă biruința dreptei credințe în fața răului s-a făcut și se va face nu prin violență și război, ci prin bunătatea dătătoare de pace.

Creștinii nu sunt din lume. Mucenicii nu sunt din lume, ci din cer. Omul plin de Duhul Sfânt nu mai vede cu ochii lumii, nu mai urăște, fiindcă vede cu ochii cerești. De aceea, nu mai este din lume, e „răpit” din ea și fiind de acum înainte cu totul al lui Dumnezeu, nu mai poate să urască. La început de drum duhovnicesc, totul ne pare nou și totodată greu, dar tocmai pentru aceasta avem Acoperământ și Mângâietor pe Duhul Sfânt, Care ne întărește mai ales atunci când cădem și ne ajută să mergem mai departe. Iar tovarăși de drum ne sunt Sfinții Mucenici, care și-au dobândit cununa prin răbdare și credință.