Text și context

Vindecarea slugii sutașului e urmată de o altă minune cu răsunet. Una cu puternice reverberații spirituale. În vecinătatea Capernaumului se găsește cetatea Nainului. Hristos intră pe porțile ei. Propovăduiește. Lumea e setoasă să Îl asculte. Are nevoie de povățuire. Și e dornică să i se vorbească despre Împărăția lui Dumnezeu. Puțini dintre cei care compun auditoriul vor reuși, însă, să pătrundă cu adevărat înțelesurile cele adânci ale învățăturii Sale. 

Mortul

La intrarea în acest orășel, cortegiul celor care-L urmează pe Învățător întâlnește un altul. Format din oameni triști, cu fețe și inimi cernite. Unul ce-l conduce pe ultimul drum pe singurul fiu al unei văduve. Femeia rămânea astfel fără sprijin pentru bătrânețile sale. După ce își pierduse soțul, acum era condamnată la faptul de a trece din nou prin furcile durerii. Fiul, care ar fi trebuit să-i fie sprijin bătrâneților, își sfârșise subit și cam devreme drumul în această lume. De aceea, deși la o primă vedere, decedatul pare personajul principal al evenimentului, în realitate, ea este cea care se găsește în prim planul celor petrecute. Ei i se va adresa Mântuitorul. „Nu plânge!” Înainte de a reda aceste cuvinte, naratorul ține să sublinieze faptul că I s-a făcut milă de ea. Fapt altminteri firesc. Căci ce fiu nu s-ar cutremura de durerea unei mame care-și pierde singura odraslă? Cu atât mai mult dacă aceasta fusese în prealabil condamnată la faptul de a-și duce crucea văduviei. 

Învierea

Evenimentele se desfășoară apoi cu rapiditate. Domnul e prompt, sensibil și acționează repede. Nu-i timp de pierdut în astfel de situații. Se apropie de sicriu. Cortegiul însuși se oprește și rămâne în așteptare. Se adresează celui decedat: „Tinere, ţie îţi zic, scoală-te”. O poruncă pe care numai Dumnezeu putea să o dea. Cel în cauză i se conformează imediat. De parcă s-ar ridica dintr-un somn adânc. Spre uimirea mulțimii. Și a mamei, care-și primește fiul înapoi. Toți cei de față sunt cuprinși de uimire. Mulțimea începe să vocifereze. Săvârșitorul minunii e imediat clasat în rândul proorocilor. Iar lumea vede cele petrecute ca pe un semn al bunăvoinței divine. În cheie patriotică. 

În loc de concluzii

Episodul evanghelic de astăzi ne spune multe lucruri interesante. Ni-L arată pe Hristos ca Dumnezeu. Stăpân peste viață și moarte. Ca pe cel capabil să cheme oricând, fără prea multă greutate, de pe celălalt tărâm, pe oricine și-a început prea devreme călătoria înspre acele meleaguri. Îl relevă de asemenea prin prisma unei calități aparte. A sensibilității. A celui care-i capabil să înțeleagă subtilitățile suferinței unei inimi de mamă. Și să le tămăduiască. N-așteaptă să fie rugat. Discută direct, fără cuvinte, de la inimă la inimă, cu cea care-I stă înainte. E discret, iubitor și eficient deopotrivă. Așa cum ar aștepta să fim și noi. Căci aspectul de perenitate al pericopei rezidă în modul în care putem să o citim luând exemplu de la cele pe care le-a făcut Iisus. Cea mai mare parte dintre noi n-o să reușim vreodată să înviem morții. Putem, însă, dacă suntem suficient de dedicați misiunii și vocației noastre de creștini, să fim sensibili, aidoma Lui. Să înțelegem dureri. Să aducem mângâiere. Să stăm alături celor care s-au trezit dintr-o dată abandonați. Să le arătăm că nu sunt singuri. Să facem din prezența noastră darul cel mai frumos, menit a da sens existenței lor. Îndrăzniți!