Aspecte introductive

Episodul din această duminică e unul suav ca mesaj și cu impact emoțional. Întâlnirea fiului cu mama rămasă fără sprijin al bătrâneților nu poate să nu impresioneze. Fiul lui Dumnezeu însuși lasă să se întrevadă faptul că e mișcat. Minunea vine să vorbească despre eternitate, atotputernicia lui Dumnezeu și despre dragostea Sa.

Nain

Felurite activități, precum vindecarea slugii sutașului, prezentate anterior în cadrul capitolului pe care-l avem în vedere, sunt urmate de o călătorie. Una care presupune tranzitarea Nain-ului. Micuțul orășel din vecinătatea Capernaumului e unul liniștit. E de presupus că liniștea oamenilor e arareori tulburată de evenimente speciale. Hristos trece pe acolo tocmai într-un astfel de moment. Unul nefericit, din păcate. Atunci când intră pe poarta cetății e întâmpinat de un cortegiu funerar. Unul aparte. O mamă, acompaniată de mulțimea îndurerată, își conduce pe ultimul drum singurul fiu. Faptul e dublat de calitatea ei de văduvă. Înainte de a-l pierde pe el, își pierduse și soțul. De această dată, peste sufletul ei se coborâse o mare tristețe. Una greu de vindecat. Societatea vremii era una în care anumite cutume sociale veneau să circmuscrie modul de viață al oamenilor. Astfel, femeia urma să rămână în grija fiului. El avea să fie sprijinul cărunteților sale. Plecarea lui prematură dintre cei vii aducea cu sine o serie de consecințe neplăcute și incertitudini. Femeia rămânea a nimănui, probabil în grija unor rude. 

În această situație, e de presupus câte dureri și gânduri se vor fi învălmășit concomitent în inima ei. În momentul întâlnirii cu Iisus, a existat, între ei, de bună seamă, un dialog. Pe tăcute. De la inimă la inimă. Consecința imediată a acestuia va fi replica Lui: „Nu plânge”! Astfel de cuvinte, menite să arate compasiunea și să mângâie, n-au niciun efect în clipe de durere mare. Ca atare, Fiul trece la fapte. Se apropie de sicriu. Oprește cortegiul. Apoi se adresează celui care urma să fie pus în groapă: „Tinere, ţie îţi zic, scoală-te”. Prietenește și ferm deopotrivă. Consecința e una imediată. Vine să mărturisească faptul că Domnul are putere și asupra viilor, și asupra celor morți. Și că o folosește mereu în folosul creației Sale. Înviind, tămăduind, iertând păcatele și redând posibilitatea mântuirii. Este, de bună seamă, greu de descris bucuria mamei sale, ori uimirea mulțimii. În finalul pericopei, naratorul ține să rezume succint receptarea socială a momentului: „frică i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Prooroc mare s-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său”.

În loc de concluzii

Învierea fiului femeii văduve din Nain vine să vorbească, precum am menționat deja, despre Dumnezeirea lui Hristos. Îl reliefează însă în ipostaza Dumnezeului sensibil, atent și eficient în lucrare. A Creatorului capabil să redea făpturii calități pe care ea le-a pierdut și rosturi sociale. Ni-l arată totodată și ca Fiu. El însuși are o mamă, care va rămâne îndurerată la poalele Crucii. Ne vorbește, însă, și nouă. Despre modul în care trebuie să ne rugăm. Din inimă, aidoma mamei îndurerate. Cu cuvinte puține, ori fără, dar cu lacrimi. Sincere și de pocăință. Și cu credința că cele pe care le cerem le vom primi de bună seamă. Îndrăzniți!