Iubirea nu cunoaşte limite în spaţiu. Aţi aruncat o privire, până acum, peste Psalmul 103? Este recitat în fiecare seară la începutul Vecerniei în Biserica Ortodoxă. Citiţi-l cu atenţie. În psalmul acesta se desfăşoară întreg universul, munţii şi marea, vântul şi viforul, fiarele sălbatice şi animalele cele mai mici, copacii şi stâncile. Este o întreagă cosmologie care ar trebui să ne călăuzească evlavia pe poteci ce duc dincolo de o relaţie personală cu Dumnezeu. Ceea ce noi trebuie să facem este să ne lăsăm duşi de imensul curent de Iubire fără de Limite, de acest imbold, de această sporire a întregii naturi care, după Sfântul Apostol Pavel, aşteaptă slobozirea de urmările căderii. Cu toate acestea, să luăm aminte ca urcuşul omului către Dumnezeu să nu întunece, în ceea ce ne priveşte, pogorârea lui Dumnezeu spre om.

Luaţi o floare în mână, luaţi o piatră. Meditaţi asupra lor, nu din punctul de vedere ştiinţific, al botanistului sau al geologului, ci din punct de vedere duhovnicesc. Fiecare dintre ele este un rezumat al evoluţiei lumii spre Hristosul Deplin despre care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel. Ele nu sunt doar nişte semne de iubire ce duc la El. Sunt şi semnele Iubirii ce purcede către noi, ce ni se dă nouă, ce se apropie de noi tot mai mult. Contemplaţi dumnezeiasca frumuseţe dintr-un fir de iarbă, dintr-o frunză, dintr-o ramură. Percepeţi o ofrandă într-o mireasmă, o culoare. Să facem ca viaţa noastră duhovnicească să aibă părtăşie cu viaţa universului. Să recunoaştem în toată făptura primăvara dumnezeieştii iubiri care se armonizează cu ea şi numai cu ea. Dumnezeu-Iubire a iubit fiecare grăunte de nisip, fiecare piatră, fiecare frunză, fiecare copăcel, fiecare animal!

A ne uni cu toate acestea, a pătrunde în acest mare flux şi reflux al iubirii, a-L proslăvi pe Dumnezeu şi a-I aduce mulţumire în numele naturii (care nu poate vorbi), toate acestea sunt mila cosmică. În aceasta este răspunsul nostru la Iubirea fără Limite.

Vă place soarele? Vă plac stelele? Galaxiile? Îi daţi slavă lui Dumnezeu pentru crearea  lor şi pentru prezenţa lor? Pătrundeţi, oare, în dumnezeiasca iubire a tot ce există? Nu este uşor. Iubiţi şerpii? Chiar dacă suntem muşcaţi de un şarpe, ar trebui să fim în măsură să îl iubim când ne muşcă, căci nu şarpele trebuie învinuit, el nu face decât să asculte de un imperativ al instinctului său. Şarpele, precum întreaga natură, a fost victima Căderii, însă Dumnezeu-Iubire nu a încetat să-l iubească.

Floarea cea mai frumoasă se va veşteji într-o bună zi. Aceasta ne aduce aminte de problematica descompunerii şi a sfârşitului a toate, a răului şi a morţii, a suferinţei şi a păcatului. Toate acestea sunt fapte. Un război năprasnic se dă în permanenţă împotriva Iubirii fără Limite. Revenim la această temă. Însă Iubirea este un vânt puternic, un uragan care ia pe sus ferestrele făcute cioburi; răstoarnă în totalitate ideile noastre preconcepute, sfărâmă vasul de alabastru, astfel ca parfumul din el să se răspândească. Este dincolo de lege, dincolo şi deasupra a ceea ce noi numim moralitate şi religie. Iubirea este biruitoare a morţii însăşi. Toate barierele sunt nimicite de Iubirea Nemărginită.