Am cunoscut, acum ceva timp, o familie foarte frumoasă. Un cuplu ajuns la vârsta liniștitei înțelepciuni și a cuminții lepădări de orgolii viermănoase. Cei doi bătrâni locuiau într-un apartament mic, mobilat elegant-atemporal, iar în bucătăria lor încăpeau – așa mi se părea atunci – cu greu trei persoane, fără a li se atinge umerii. Dormitorul era la fel de înghesuit, asemeni balconului, cu dimensiuni comparabile. Însă, în mod bizar, arhitecții unei epoci spoite cu aur, au gândit sufrageria într-un stil total diferit: mare, spațioasă, parcă numai bună de primit musafiri, pentru o petrecere tihnită.

În acest adevărat salon, cei doi se instalau zilnic, către orele înserării, îndeplinind un ritual pe care nu l-am mai văzut nicăieri. El se așeza pe balansoar, înspre geam, în fața unui televizor vechi, cu tub. Ea se cuibărea în fotoliu, la extremitatea opusă a camerei, lângă ușă, privind cu atenție la televizorul LCD cu diagonala ceva mai mare, ușor mai nou, deși nu cu mult. Când îi vizitam, ambele dispozitive electronice munceau din răsputeri pentru a reda cu fidelitate ritmul alert și comentariile spumoase specifice posturilor TV dedicate știrilor. Mai straniu era, însă, altceva: fiecare urmărea emisiunea preferată, transmisă de televiziuni concurente, ceea ce înseamnă că, foarte adesea, într-un colț al camerei era înjurat (discret, din motive de CNA știute) omul politic X, iar în colțul celălalt erau înșiruite calitățile aparent indubitabile ale aceluiași X. Bătrânii ședeau în partea lor de ring, comentând acid, bombănind sau atrăgându-și unul altuia atenția, ca niște copii, bucuroși să își poată spune „sâc”.

Mult timp am părut să nu bag în seamă ciudățenia vizionării duplex, până într-o seară când, nemaiputând să rabd, am întrebat cum izbutesc să se descurce ei, cei mai simpatici, blânzi și înțelegători oameni, devotați unul altuia mai mult decât orice alte persoane pe care le-am văzut vreodată, cu aceste simpatii politice antagonice oglindite în ecranele TV amplasate, până la urmă, în aceeași cameră. Iar răspunsul a fost spus cu zâmbet duios și simplu: „Păi, după ce se termină emisiunile noastre, ne întâlnim în mijlocul camerei, stăm pe canapea și comentăm ce am văzut. Și glumim, râdem, ne mai aducem aminte de alte vremuri, de alți oameni – că noi am prins și vremuri rele, nu ca acum...”.

Trăim clipe înverșunate și înnegurate, în care mai avem puțin și ne încăierăm, amplasați, sub stindarde atât de diferite, în colțuri opuse ale existenței, deși atât de aproape unii de alții. Ne separă, până la înstrăinarea de toți ceilalți și de noi înșine, atât de multe opinii divergente, perspective nici măcar asemănătoare despre înșiruirile zilnice de evenimente cu impact social, economic, politic, cultural, încât uităm care ne este locul sub soare. Și ne retragem în carapacea inexpugnabilă a unei teribile, ireversibile alienări, plecați departe, cu toate că am rămas aici. Am ajuns să ne privim cu suspiciune unii pe alții, de parcă ne-am situa în taberele potrivnice ale unui război fără de sfârșit, adversari fără motiv și fără finalitate firească.

Mă gândesc că, uneori, ar trebui să privim atent în jurul nostru și în noi înșine, reconsiderând tot ceea ce ne-a distanțat de ceilalți și înțelegând că, măcar o dată la ceva timp, (ne) suntem datori să ne întâlnim la mijloc, în acel loc neutru al existenței, unde să putem contempla cu detașare tot ce a fost, este și va fi, unde să putem zâmbi din nou, înțelegând cât de multe ne leagă unii de alții și cât de puține lucruri minore tind să ne despartă. Iar apoi, trecând peste orice distragere, să încercăm să ne trăim viața... la mijloc.