Zilele acestea, o sintagmă nouă (pentru unii) a intrat în conştiinţa opiniei publice: "nebun pentru Hristos". Cei mai familiarizaţi cu literatura aghiografică cunosc foarte bine acest tip de caracterizare a unor sfinţi, specific mai ales spaţiului ortodox rusesc. Aducerea, de la Kiev la Iaşi, a moaştelor Sfântului Cuvios Teofil ne obligă la a clarifica sensul acestei sintagme şi de a desluşi înţelesul pe care-l poate avea pentru noi, cei de azi. Mai ales că termenul "nebun" este, în limbajul curent, asociat unei stări patologice, incompatibilă cu specificul vieţii trăite în sfinţenie. Aşa încît, încă de la început, trebuie precizat că "nebunia" Sfântului Teofil (ca şi a altor sfinţi) nu se referă la anumite boli sau neputinţe de ordin psihic. Un sfânt "nebun pentru Hristos" nu este o persoană bolnavă mintal, care nu mai deţine controlul asupra comportamentului şi gândirii sale, ci este un credincios care alege să se facă pe sine nebun, din dorinţa fierbinte de a se apropia cât mai mult de Dumnezeu, alegând o purtare şi un limbaj care pot sminti pe cei din jur, dar prin care se feresc de slava deşartă (lauda) pe care ar putea-o primi de la lume. Spre deosebire de un nebun (bolnav mintal) care nu poate alege să se comporte ca un om sănătos, cel care se face pe sine "nebun pentru Hristos", poate renunţa oricând la comportamentul acesta al său.

Dintr-un anumit punct de vedere, orice sfânt poate fi numit "nebun pentru Hristos". Pentru că sfinţenia se dobândeşte îndreptându-ne către Dumnezeu cu o dragoste "nebună", în care eşti dispus să te rupi de toţi şi de toate, inclusiv de familie, dacă aceasta se face piedică în calea către Dumnezeu. Sfânta Cuvioasă Parascheva, pe care o cinstim în mod deosebit în aceste zile, a făcut multe lucruri "nebuneşti" în viaţa ei: a oferit, pe când era doar o copilă, hainele sale scumpe copiilor mai necăjiţi, fiind mustrată de ai săi; a împărţit toată averea moştenită de la părinţii săi şi s-a retras spre a trăi viaţă monahală; a revenit în patria sa, spre sfârşitul vieţii, dar nu a spus nimănui cine este, trăind ca o străină. Tot acest comportament al său ar putea fi lesne catalogat de către un om obişnuit ca fiind unul "nebunesc". Dar singura ei dorinţă a fost aceea de a împlini poruncile din Evanghelie, ascultând în mod desăvârşit de Mirele Hristos, în pofida unor reguli sau cutume ale comunităţii în care s-a născut şi a trăit cea mai mare parte a vieţii sale. Iar astfel de fapte "nebuneşti" am putea găsi în viaţa oricărui sfânt canonizat de Biserica Ortodoxă.

Sfinţii "nebuni pentru Hristos" se disting totuşi de cei care nu sunt numiţi ca atare în sinaxare şi calendare bisericeşti, întrucât au avut un comportament, voit şi pronunţat, mai "scandalos" în ochii lumii. Spre exemplu, Sfântul Vasile din Moscova, care a trecut la cele veşnice pe 2 august 1557, obişnuia să sărute cu lacrimi colţurile caselor în care se organizau chefuri şi se făceau fapte dezmăţate, spre surprinderea multor trecători. Dar el făcea acest lucru nu pentru că aprecia cele ce se petreceau în acele case, ci pentru că îi vedea pe îngerii păzitori ai acelora stând, întristaţi, afară, şi se ruga pentru îndreptarea celor care o luaseră pe cale desfrâului şi a beţiei. Un astfel de comportament, considerat ciudat chiar şi de mai marii săi pe linie bisericească, a avut şi Sfântul Teofil, prezent la Iaşi, zilele acestea, printr-o părticică din sfintele sale moaşte. Acesta a refuzat, chiar de la naştere, să fie alăptat de mama sa (care a născut doi gemeni, pe Toma – care a devenit Teofil, după călugărie – şi pe Calinic), preferând fiertura de cartofi şi legume în locul laptelui matern. Faptul că alegea să postească, prunc fiind, ne indică faptul că Toma era rodul rugăciunii multor înaintaşi cu viaţă sfântă (tatăl său era preot şi provenea dintr-o familie foarte credincioasă). Mama sa, Eufrosina, nu a putut primi o asemenea "jignire" din partea fiului său şi a încercat, cu mintea întunecată de ură şi de superstiţii, în mai multe rânduri, să-l ucidă, dar pruncul a fost salvat de fiecare dată de puterea lui Dumnezeu. Spre finalul vieţii, şi-a cerut iertare de la acest copil al său, care a fost crescut, succesiv, de mai multe familii, până la momentul în care a intrat în mănăstire. Nici în mănăstire însă Teofil nu a fost înţeles şi acceptat, fiind catalogat ca "încăpăţânat şi nesupus" şi ca făcând multă sminteală printre credincioşi prin "ciudăţeniile" sale. Oamenii însă îl iubeau şi îl căutau pentru milostenia sa şi pentru cuvântul său cel cu multă putere. Uneori le dădea celor care-l căutau la chilie câte un obiect – un ciob, o aşchie, un capăt de lumânare, chiar o bucată de balegă – prin care atrăgea atenţia, în mod profetic, persoanei respective, asupra unor lucruri ce urmau să i se întâmple. Dar evita, cel mai adesea, să dea ochii cu pelerinii, făcând din chilia sa un loc de nevizitat, plin de mizerie şi de lucruri aşezate în dezordine, care "să-i amintească în permanenţă despre mizeria şi neorânduiala din sufletul său".

"Va veni vremea când oamenii au să înnebunească"

Câteva lucruri poate înţelege creştinul de azi luând aminte la vieţile unor astfel de "nebuni pentru Hristos". Mai întâi, noi nu putem să ne numim creştini dacă nu alegem să-L iubim pe Hristos mai mult decât orice altceva de pe lumea aceasta. Iar iubirea noastră să fie atât de puternică, încât să biruiască, la nevoie, orice reguli sau comportamente cărora li se supune lumea. Atitudinea Eufrosinei faţă de fiul său, Toma, o regăsim, din păcate, şi la alte mame din zilele noastre, atunci când îşi ucid copiii prin avort sau când nu-şi apropie copilul de Biserică, nu-l învaţă nimic despre Dumnezeu or, mai grav, chiar îl împiedică pe acesta să împlinească poruncile evanghelice. Am spovedit adesea tineri care erau mâhniţi că mamele lor fie nu le îngăduie să postească, fie nu-i lasă să meargă mai des la biserică şi să se spovedească ("că doar nu te-ai călugărit, trebuie să-ţi trăieşti viaţa!" – e, cel mai adesea, sloganul acestor mame). Aceşti tineri pot fi întăriţi, prin pilda Sfântului Teofil, în "nebunia" lor pentru Hristos şi încurajaţi să ia aminte mai mult la dorul din inima lor, cel îndreptat către Dumnezeu, decât la această "îngrijorare" a părinţilor trupeşti. Continuarea, în Ziarul de Iași