Dacă medităm la Domnul Cel răstignit și înțelegem taina dragostei lui Dumnezeu pentru om, vom vedea cât de mult a pătimit Domnul pentru fiecare dintre noi personal. „Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie?” (Psalmul 115, 3). Omul, totuși, nu a fost aflat demn de această mare și nesfârșită dragoste. De îndată ce facem ceva bun, vedem eul nostru cum se înalță de parcă noi am fi creat cerul și pământul. În timp ce Dumnezeu a făcut totul din nimic și, totuși, S-a smerit atât de mult! Mila lui Dumnezeu nu are limite și fericit este omul care prin înțelepciune a ajuns să înțeleagă dragostea lui Dumnezeu. De dragul pământescului, neascultătorului și nesupusului om, care devenise pradă patimilor și demonilor, Fiul lui Dumnezeu Însuși a pogorât și a fost răstignit pe Cruce!

Dimpreună cu aceasta noi ne vedem lenevia, răceala, indiferența, în timp ce Dumnezeu, pe de altă parte, ne arată purtarea Sa de grijă și dragostea în felurite și nenumărate feluri. Într-adevăr, omul este o taină. Nemărginită și nelimitată este răbdarea lui Dumnezeu! Ce nu aude și nu vede El înăuntrul fiecărui om! Atunci când observăm vreo recunoștință la o persoană apropiată nouă, atunci când îl vedem pe acesta purtându-se aspru, nerecunoscător, inuman, nemilos; atunci când vedem că nu spune nici măcar un „mulțumesc”, îl ținem de rău. Câte n-ar putea Dumnezeu să ne reproșeze nouă, oamenilor, care ne purtăm aspru și înfiorător față de El?

(Comori duhovnicești din Sfântul Munte Athos – Culese din scrisorile și omiliile Avvei Efrem, Editura Bunavestire, 2001, p. 367)