Acum câteva zile am trecut pe lângă o tânără care avea jumătate de față arsă și cicatrizată. Și cu toate astea se bucura, se bucura cu toată ființa ei, în mijlocul naturii! Știu că acela a fost Cuvântul Domnului pentru mine, ca o prelungire a spovedaniei, căci mă chinuia de o vreme problematica frumuseții. Știam, în adâncul meu, că frumosul strălucește din interior spre exterior, și nu invers. Că transparența omului aflat în relație cu Dumnezeu nu poate fi dată de nici un strat de machiaj care acoperă „imperfecțiunile”.

Îmi aminteam și pilda aceea dată de Sfântul Ioan Maximovici, când a mâzgâlit o icoană în fața unei ucenice machiate, fără a-i da o explicație. Doar ca să îi arate că peste creația Domnului, desăvârșită în sine, nu mai e loc de „retușuri”. Dar eram „ruptă” între tot ce știam și tot ce vedeam. Căci oriunde mergeam, dădeam de această frumusețe adăugată, și mă întrebam care mai este firescul acum.

Nu militez pentru lipsa îngrijirii, a feminității, până la urmă, important este să fim cu Domnul, indiferent de ce mai adăugăm. Problema asupra căreia m-am oprit a fost aceea că, de multe ori, machiajul apare pe chipul unei tinere nu pentru că acesta este felul în care are grijă de ea, ci pentru că, în lipsa lui, nu ar fi conformă cu cerințele societății. Pentru că nesiguranța macină. Din frica faptului că soțul își va îndrepta privirea spre un alt chip. Sau dintr-o încercare de a nu lăsa golul interior să se vadă prea tare.

Motivele pot fi multe, dar ce știu că este că adevărata frumusețe nu am zărit-o până acum pe nici un strat de machiaj. Și nu am întors capul decât după lumina de pe chipul celor care deja sunt plini, din interior, de iubirea Domnului și chiar a celor din jur, care văd și preferă frumusețea cea adevărată. Și o încurajează.

Bucuria de a fi așa cum ne-a zidit Domnul și bucuria de a fi împreună cu celălalt nu poate fi augumentată și nici măcar produsă de condiționări. Ea este cea care este.