Sfinția sa ne-a împărtășit câteva cuvinte de nădejde despre statornicia în viața monahală, ispite și despre puterea rugăciunii:

Ne spunea Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Teofan că, dacă am venit la mănăstire ‒ dintr-o nebunie, din ce-am făcut-o, am făcut-o, dar dacă am venit ‒, să mergem până la capăt.  

Dacă te străduiești și rămâi în viața de mănăstire, chiar dacă la început ești mai zburdalnic sau altcumva, de la o vârstă te așezi. Și dacă mai trăiești o bucată de vreme, le recuperezi pe ale tale și ce mai rânduiește Dumnezeu. Dacă nu ești așa de atent, Dumnezeu îți dă la un moment dat și o boală și, din bunătatea Lui, tot te mântuiește; nu te lasă așa, chiar singur.

Eu am evlavie la cine stă în mănăstire, chiar dacă mai sunt și probleme. Pentru că este o luptă de a rezista. Eu cred că cine a ajuns de a îmbătrânit și a murit în mănăstire, e imposibil să nu se mântuiască.

Dacă intri în mănăstire și pleci mai apoi, nu prea ai parte de reușită în viață. Te făgăduiești să fii mireasa lui Hristos și după aceea pleci. Dacă rămâi și duci o viață singuratică, că n-ai putut în mănăstire, e altceva. Dar să-ți întemeiezi o familie – nu-i binecuvântarea lui Dumnezeu, așa spunea Părintele Calinic de la Brădet. În momentul în care ai părăsit mănăstirea, rămâi ca o frunză bătută de vânt, nu mai este binecuvântarea lui Dumnezeu peste tine.

„Cu rugăciunea foarte multe rezolvi”

Dacă o monahie are ispite mai mari și îi este un pic mai dificil, cred că are o cruce mai grea și are mai mult de recuperat. Mi-am dat seama că, dacă nu poți să-l ajuți pe om în momentul acela critic, nu are sens să-l judeci sau să nu-l înțelegi. Maicile bătrâne spuneau așa: „niciodată, în vreme de ispită, să nu faci pas”. Căci în vreme de ispită nu prea poți să-l ajuți nici tu pe om. Trebuie să-l lași să se limpezească. Pentru asta nu trebuie să faci decât rugăciune, așa-l poți ajuta. Și am observat și eu de multe ori: cu rugăciunea foarte multe rezolvi.

Când vezi că a apărut un conflict, te dai la rugăciune și nu mai zici nimic, nu mai încerci să aduci argumente. Căci celălalt îți va tot spune multe și nu rezolvi nimic. Lui i se pare că gândește bine și că are dreptate întru toate. Dar știm că, înaintea lui Dumnezeu, dreptatea noastră e ca o cârpă lepădată. Deșteptăciunea lumii este nebunie în fața lui Dumnezeu. Cu logica noastră n-o scoatem la nici un liman.

„Noi timpul trebuie să I-l dăm lui Dumnezeu”

Atunci când aveam vreo ispită, maicile mai bătrâne ne învățaseră să zicem rugăciunea aceea către Maica Domnului: „O, prealuminate nor”. Avem nevoie de rugăciune curată și mai serioasă. Noi timpul trebuie să I-l dăm lui Dumnezeu. Nu trebuie să socotim rugăciunea o datorie: ai mers și ți-ai făcut slujba și gata. Spun Sfinții Părinți că cine spune că s-a rugat, nici nu s-a rugat. Rugătorul trebuie să aibă tot timpul în minte rugăciunea. Chiar dacă nu pot să spun mereu „Doamne Iisuse”, îmi iau câteodată câte un stih dintr-un psalm sau din slujbele Bisericii și meditez la el. Important e să-ți ții mintea la Dumnezeu, să nu fii împrăștiat. Dumnezeu ne-ajută oricând, numai să cerem. Vine ispita și te întunecă vrăjmașul și nu mai stărui în rugăciune, dar El este aproape.

***

Găsesc câteodată câte o fată așa, mai cuminte, mai așezată, și o întreb: „Nu vrei să vii la mănăstire?”, și aceea îmi răspunde: „Nu. Vreau să mă căsătoresc, să fac copii”. Dar ele se căsătoresc și de-abia mai fac un copil și se opresc. Ei, dacă vrei să te căsătorești, atunci să faci copii, să ai mai mulți, trei-patru-cinci, ca să-ți duci o cruce serioasă. Ne scuzăm că „așa sunt timpurile”, că-i de vină străinătatea, că-i de vină televizorul. Or fi și acestea motive, dar trebuie depășite. Noi am fost nouă copii acasă și a fost bine!