Leagănul religiei creştine, aşa cum bine ştim cu toţii, este în Orient. Spaţiu de cultură şi filosofie, orientul a devenit profund creştin prin răspândirea creştinismului. Încă din Faptele Apostolilor aflam că, pentru prima dată, cei care credeau în Mântuitorul Hristos s-au numit creştini nu în Ţara Sfântă – ci în Antohia, adică în spaţiul sirian.

Numai dacă ne gândim la marii teologi şi părinţi: Didim cel Orb, Teodor de Mopsuiestia, Ioan Hrisostom, Iacob de Nisibi,  Efrem Sirul şi Isaac Sirul, Roman Melodul, ne dăm seama că aici a fost plămădită mare parte din credinţa pe care noi o mărturisim. Participând astăzi la cultul liturgic al Bisericii Ortodoxe, desluşim faptul că textul liturgic are formă poetică – fiind alcătuit după modelul versului antic. Oare cum s-a ajuns la acest fapt? Baza imnografiei sau a poeziei creştine s-a născut departe de Constantinopol, dincolo de graniţa bizantină.

Principalul reprezentant al teologiei în versuri pentru secolul al IV-lea a fost Sfântul Efrem Sirul. Născut şi crescut în spaţiul sirian, el a lăsat Bisericii o adevărată comoară – primele imne liturgice numite „madraşe”. Teologie în versuri, versuri care nu au fost egalate până  astăzi, madraşele au în componenţa lor ştiinţa alcătuirii poeziei specifice spaţiului sirian.

Locul de unde a fost dezvoltată această artă este anticul oraş Nisibi. Deşi mulţi dintre noi nici nu am auzit de acest toponim, trebuie menţionat faptul că este una dintre cele mai vechi aşezări ale lumii – fiind menţionat atât în izvoarele istorice, cât şi în cuprinsul Sfintei Scripturi. Istoria creştină a acestui oraş se deschide prin refugierea unei comunităţi creştine din Antiohia. Prigoniţi de către romani, creştinii au căutat scăpare în statul vecin – Imperiul persan. Deşi la început au avut o viaţă liniştită, sfârşitul secolului al III-lea a adus cu sine o aprigă prigoană din partea regelui persan Shapur al II-lea.

Din motive politice, creştinii au fost adunaţi în câteva localităţi ce aveau în mijloc oraşul Nisibi. Departe de autoritatea bisericească de la Constantinopol, în noul centru creştin a fost organizată o şcoală creştină, ce a dezvoltat teologia creştină pe baza învăţăturii marilor părinţi şi teologi sirieni. În acest context au trăit şi au scris principalele opere teologice Sfinţii Efrem şi, mai târziu, Isaac, cunoscuţi nouă astăzi drept sfinţii sirieni. Importanţa acestui centru teologic a făcut ca împăratul Constantin cel Mare să dorească includerea oraşului Nisibi în Imperiul creştin de Răsărit. După două asedii nereuşite, Sfântul Constantin a adresat regelui Shapur rugămintea ca, în schimbul unui acord diplomatic, creştinii din Nisibi să fie protejaţi. Moartea regelui şi venirea unei alte dinastii persane a adus groaza pentru creștini, mulţii dintre aceștia fiind pomeniţi până astăzi în rândul mucenicilor din sinaxarul Sfintei Biserici.

După secolul al IV-lea, oraşul a fost pierdut pentru totdeauna, iar puţinii creştini care au rămas s-au refugiat în Imperiul bizantin. Secolul al VI-lea a dus cu sine revigorarea centrului creştin de la Nisibi dar, de această dată, creştinii care au populat oraşul erau din categoria celor care nu au recunoscut hotărârile sinodului IV ecumenic de la Calcedon. În această perioadă, la Nisibi, Edessa şi, apoi, la Ctesifon s-au format bisericile Siriană Iacobită şi Caldeenă Nestoriană, comunităţi creştine care, în ciuda tuturor greutăţilor, au reuşit să supravieţuiască până astăzi.

Din rânduiala lui Dumnezeu, Naṣibina în siriacă, Niṣībīn în armeană, Mtsbin în kurdă şi Nusaybin în limba turcă, Nisibi este un oraş cosmopolit şi multicultural. Aflat la graniţa dintre Turcia şi Siria, oraşul are în centrul său catedrala creştină, pusă sub ocrotirea Sfântului Iacob de Nisibi, loc de rugăciune pentru puţinii creştini iacobiţi, dar aparţinând și Bisericii Apostolice Armene.

Locuit de tot atâtea naționalități în câte limbi este cunoscut, Nisibi încă poartă în sine mărturia că acolo a fost plămădită o teologie pe care noi, astăzi, o respirăm în dumnezeiasca Liturghie. E un oraş care, peste veacuri, se mândreşte cu faptul că aici s-a născut poezia liturgică – prin cei doi mari reprezentanţi: Efrem şi Isaac, părinţi ai Siriei.