Nu suntem uniți. Nu am fost noi niciodată prea apropiați unii de alții dar astăzi, demonstrând că nu am înțeles nimic din șicanele și dezastrele trecutului, ne luptăm între noi, mai abitir decât oricând, sub privirea mirat-amuzată a oricărui inamic comun pe care l-am putea avea. Deoarece niciun dușman nu ar fi izbutit să ne împartă în tabere „pro sau contra” așa cum am reușit noi înșine, bănuitori și agresivi, cel mai adesea, fără motiv.

Nu cred că noul virus, nici restricțiile impuse de ordonanțele militare sunt cele care ne-au adus aici. Nu cred că sunetele care ne împresoară, de săbii ascuțite meticulos, sunt rodul nefericit al stării de urgență. Dimpotrivă, acum culegem roadele aprigei dezbinări pe care am cultivat-o, cu toții, de-a lungul anilor. Iar perioada aceasta, de îndelungată ședere împreună, fie în case, fie prin balcoanele neclar delimitate ale internetului, ne demonstrează faptul că, deși abia ne cunoaștem, pornim la drum cu prejudecăți atavice și atitudini de combatanți, nu de conaționali, vecini sau rude.

Momentele de țanțoșă ignoranță ale omenirii au nesuferitul obicei de a reveni peste noi cu aplombul bătăușului școlii pe care, nu se știe de ce, încă nu vrei să înveți să îl ocolești. Încă mai crezi, naiv, că s-a schimbat, că se va purta mai frumos, că ai descoperit, ultima dată când îți plasa pumni în bărbie, temeinic, o sclipire de compasiune în privirea lui… Fals. El rămâne același, iar ceea ce îl menține într-o neverosimilă stare belicoasă este, cel mai adesea, atenția celor din jur. Galeria acelor gură-cască, organizați într-o masă amorfă de simpli spectatori amuzați și întărâtați la vederea primelor picături de sudoare sau de sânge.

Momentele de stupiditate musculoasă ale societății se succed la intervale aparent aleatorii, dar purtând, ca numitor și loc comun, pecetea prea marii importanțe acordate unui specimen (sau unui grup de persoane) avid de publicitate – care confundă lumina abia convingătoare a felinarelor sparte din spatele blocului cu strălucirea reflectoarelor. Și, într-un demers cabotin maladiv, își desăvârșește opera distructivă, spre a nu dezamăgi spectatorii. Indiferent de situație. Indiferent de consecințe.

De ceva timp, profitând de publicitatea oferită prin intermediul rețelelor sociale oricărui neavenit, dar și de faptul că vrem, nu vrem, „#stăm acasă” și (o parte dintre noi) ne plictisim copios, au răsărit câteva persoane fără prea multe haruri, uitate de ascuțimea cugetului prin cotloane insalubre și bine ferite. Persoane vocale, însă, care – la fel ca repetentul „de serviciu” al școlii – știu cele mai multe și mai meșteșugite înjurături, menite să rușineze și pe maeștrii neîncoronați (funcția de autocorectare insista să scrie „încornorați”, nu știu de ce) din domeniul respectiv. Persoane ambițioase, care vorbesc despre orice, fără a se pricepe la mai nimic. Și, paradoxal, o parte din societate le privește cu fascinație, așteptând următoarea gafă sau monumentală gogomănie pe care o vor emite.

Aceste persoane sunt primele care profită de faptul că nu suntem uniți. Se adresează când unei tabere, când alteia, în funcție de interese. Poate chiar de interesele materiale, deoarece îmi este greu să cred că poate fi cineva atât de perfid și virulent fără ca acest lucru să facă parte, măcar neoficial, din fișa postului. Iar mulți dintre noi, nesiguri pe propriile forțe, avem tendința să îi urmăm pe acești autopropulsați lideri de opinie, chiar dacă unii, lipsiți de gândire proprie, doar recită, frumos și convingător, ceea ce li se cere. Însă existența pionilor plătiți ai dezbinării este o altă problemă pe care o vom dezbate, cândva, la lumina soarelui – nu a monitorului – cu o perspectivă mai amplă asupra evenimentelor bulucite în prezent.

Mă doare să văd astăzi cum românii sunt împărțiți, intenționat și maladiv interesat, în creștini și necreștini (indiferent ce nume li se acordă celor din urmă). Să privesc luptele de gherilă purtate pe diverse rețele de socializare, cu scopul clar de a ridica stindarde și de a ieși în evidență, nu de a ajunge la un rezultat. Clișee lingvistice și idei negândite, toate sunt aruncate în luptă, iar formulările și expresiile grotești utilizate îmi aduc aminte de mișcările actorilor din filmele mute de odinioară: prea evidente, menite să fie vizibile și să convingă de utilitatea efortului.

Adevărul este că noi, românii, chiar îndemnați spre neunire, nu suntem, nu putem, nu trebuie să fim dezbinați. Iar credința nu a fost nicicând pe aceste meleaguri motiv de reală gâlceavă – ceea ce ne arată că aceste manifestări ale modernității sunt artificiale și nefirești, tocmai pentru că, sădite de curând, au și dat roade în viața noastră, precum plantele care cresc pe vapor, în tranzit, și al căror fruct se coace în frigider. Destul ne este tragismul (și cuvântul este bine cântărit) Sfintelor Liturghii și al slujbelor specifice perioadei pascale oficiate în biserici goale. Să nu adăugăm la acestea și dezbinarea.

Sunt convins că se va reveni, într-un final, la normalitate. Că mulți dintre noi vor ajunge la o întoarcere către credință. Că acest timp, petrecut departe de lumea dezlănțuită, este prielnic privirii întru noi și ieșirii din marasmul contemporan, odată cu regăsirea lui Dumnezeu. Dar trebuie să înțelegem că nu lupta dintre noi este modalitatea prin care vom putea elimina roadele răului. Deoarece prețul pe care îl plătim, lăsându-ne angrenați în confruntări partizane și fratricide, este mult prea mare. Iar temeliile scindării, odată puse, vor fi întotdeauna locul de plecare pentru construirea altor și altor șicane și dezastre, care să ne surprindă însingurați și încrâncenați, previzibile victime ale unei noi pandemii de învrăjbire...