„Nu am om”? Cuvânt pentru mentalitatea de „slăbănog” a unui elector

E adevărat, şi neparticiparea la vot sau boicotarea pot fi considerate tot un soi de exprimare democratică. Prin asta demolăm ceva sau nu lăsăm să se construiască ceva. Dar de construit, când mai şi construim? Că lehamitea generală şi dispreţul faţă de oameni, chiar şi faţă de politicieni, nu ştiu să fie considerate virtuţi creştineşti.

Mâine voi merge să votez, aşa cum am făcut-o de fiecare dată de când am acest drept legal. În mod constant, în toţi anii de când ţin această rubrică săptămânală, am susţinut ideea unei implicări a creştinului în viaţa cetăţii. Sigur, în anumite limite şi cu mijloace care să fie absolut compatibile cu viaţa unui dreptcredincios. E firesc să ai o anumită opţiune politică, să fii sau nu de acord cu anumite direcţii de gândire sau de acţiune. Dar a huidui în mod pătimaş, a agresa verbal (nemavorbind fizic!), a cultiva ura împotriva unei persoane (dacă faptele ei sunt reprobabile, doar acestea trebuie amendate) nu are a face cu duhul creştin. Trebuie să spunem păcatului pe nume, să căutăm cultivarea virtuţilor şi a binelui public, dar nu mai putem spune că suntem ucenici ai lui Hristos când lăsăm ura să ne orbească. În felul acesta nu suntem deloc mai buni decât cei pe care-i criticăm. Culmea (sau nu!) este că mulţi dintre cei ce sunt extrem de vocali şi pătimaşi, când vine ziua votului, stau acasă. Adică exact atunci când pot conta la modul real, nu acţionează. După care iar urlă din toţi bojocii vreme de 4 sau 5 ani sau până la următoarele alegeri. Omul gospodar şi bine intenţionat, mai degrabă tace, dar face. Cel ce doar urlă şi se agită, dar nu întreprinde nimic, este interesat doar să-şi alimenteze un mod de viaţă patimaş sau să aibă mereu motive de a-şi plânge de milă, de a da mereu vina pe „ăştia”.

Cea mai frecventă scuză pentru a nu merge la vot este aceea că „oricum nu ai pe cine vota”, că „toţi sunt o apă şi-un pământ, indiferent ce promit în campania electorală” sau că „m-am săturat să aleg mereu răul cel mai mic”. Acesta este electorul dezamăgit, prizonier al unei mentalităţi „slăbănogite”. Şi am în vedere aici episodul relatat de Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan (5, 1-15), petrecut la scăldătoarea Vitezda, atunci când Mântuitorul a vindecat pe un paralitic (slăbănog) ce se afla în această stare de 38 de ani! Drama acestui om era accentuată şi de faptul că în tot acest timp văzuse mulţi alţi bolnavi, unii aflaţi într-o stare mult mai bună decât a sa, cum se coborau în scăldătoare imediat ce îngerul o „tulbura” şi, astfel, se însănătoşeau. Mai mult, singur fiind, fără ajutor, era conştient că niciodată nu va putea intra înaintea tuturor în apa atinsă de harul tămăduitor (căci doar primul intrat se putea vindeca). Încât, la întrebarea lui Iisus: „Voieşti să te faci sănătos?”, slăbănogul nu poate răspunde decât: „Doamne, nu am om care să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa...”.

Din punct de vedere duhovnicesc, avem aici o teribilă lecţie. Chiar dacă situaţia noastră este cumplită, chiar dacă nu primim ajutor de la nici un om, Dumnezeu Însuşi este Cel prezent în viaţa noastră şi Cel Care ne ajută dacă Îi cerem ajutorul, dacă ne deschidem către El. Nu avem de ce să invidiem pe cei ce sunt (aparent) mai bine decât noi. Nu ne ajută să căutăm/ aşteptăm o rezolvare a problemelor noastre după modelul care a dat roade în cazul altora. Cu atât mai mult, nu trebuie să ne dorim moartea. Într-una dintre cântările de la vecernia „Duminicii slăbăgonului” se spune: „Ca un mort neîngropat fiind slăbănogul, văzându-te pe Tine a strigat: Miluieşte-mă, Doamne!, că patul meu mormânt s-a făcut mie. Care mi-e folosul vieţii?”. Dar acest paralitic a răbdat cei 38 de ani de suferinţă, iar asta îi aduce nu doar vindecare, ci şi şansa unei vieţi noi, în care „să nu mai păcătuiască, ca să nu-i fie ceva mai rău” (cf. Ioan 5, 14). Da, să murim oricăror aşteptări, să îngropăm orice părere de sine, dar numai ca astfel să lăsăm pe Dumnezeu să lucreze în viaţa noastră în chip minunat. Suntem unici şi nu trebuie să imităm pe nimeni. Ne putem lăsa inspiraţi de viaţa unor sfinţi, ne putem alimenta entuziasmul văzând cum au reuşit ei să se unească desăvârşit cu Dumnezeu, dar să avem încredere în modul propriu în care suntem chemaţi la desăvârşire. Căci Dumnezeu „lucrează cu materialul clientului” şi numai împreună cu el.

Afară de aceste înţelesuri spirituale, putem deduce numeroase abordări de natură practică din modul de vindecare a slăbănogului. Inclusiv în plan electoral. „Nu am om” pe care să-l votez – iată o reacţie a unei mentalităţi „slăbănogite”, istovite de atâtea dezamăgiri. Să zicem că nu am pe buletinul de vot candidatul ideal sau pe cel care să mă convingă întru totul. Dar pot identifica cel puţin unul care, măcar la nivel declarativ (sau poate a demonstrat şi faptic deja) se apropie de exigenţele mele electorale. Votându-l (individual sau pe o listă de partid), transmit un semnal, ajut ca balanţa să încline, fie şi cu un nanometru, către o direcţie dezirabilă. Treptat, dacă tot mai mulţi ar face asta la fiecare scrutin, clasa politică ar trebui să se orienteze pe direcţia cea bună. Din pragmatism, desigur, pentru că va înţelege unde „merg” voturile, care este „trendul”. E şi asta o manifestare a încrederii că Dumnezeu nu a abandonat lumea, ci că lucrează mereu, că e prezent în toate frământările noastre (numim asta pronie sau providenţă). Dar lucrează prin oameni – mulţi, puţini –, întotdeauna pe măsura disponibilităţii lor de a asculta glasul conştiinţei, de a împlini voia Sa. Fără a încălca libertatea nimănui, lucrează chiar şi prin neputinţele unora, întorcând „tot răul spre bine”.

Şi la referendum ar trebui să participăm, după cum are fiecare încredinţare. Îi înţeleg prea bine şi pe cei ce sunt nemulţumiţi de folosirea lui ca instrument de propagandă electorală sau de faptul că întrebările sunt cam „încâlcite”. Au dreptate cumva şi cei care reproşează inutilitatea lui, pe motiv că nu va avea nici un efect în plan legislativ (cum ar fi avut referendumul din 6-7 octombrie 2018, când validarea sa ar fi atras imediat modificarea Constituţiei României). Nu sunt de neglijat nici cei ce văd o manipulare ulterioară a votului, de o tabără politică sau alta, funcţie de rezultat. Nu în ultimul rând, rezonez şi cu mâhnirea celor ce susţin că cine „dă cu flit” unui referendum, de „flit” va avea parte la un altul propus de el. Dar societatea românească nu se va putea maturiza niciodată dacă vom ignora sistematic mijloacele democratice de exprimare, dacă vom fi mereu prizonierii unei logici a confruntării şi revanşei.

În loc de concluzie: E adevărat, şi neparticiparea la vot sau boicotarea pot fi considerate tot un soi de exprimare democratică. Prin asta demolăm ceva sau nu lăsăm să se construiască ceva. Dar de construit, când mai şi construim? Că lehamitea generală şi dispreţul faţă de oameni, chiar şi faţă de politicieni, nu ştiu să fie considerate virtuţi creştineşti.

De la același autor

Ultimele din categorie