În vremea aceea Iisus a intrat în casă, iar ucenicii Lui s-au apropiat de El, zicând: Lămurește-ne nouă pilda cu neghina din țarină. El, răspunzând, le-a zis: Cel ce seamănă sămânța cea bună este Fiul Omului, Țarina este lumea; sămânța cea bună sunt fiii Împărăției, iar neghina sunt fiii celui-rău. Dușmanul care a semănat-o este diavolul, secerișul este sfârșitul lumii, iar secerătorii sunt îngerii. Și, după cum se alege neghina și se arde în foc, așa va fi la sfârșitul veacului: Trimite-va Fiul Omului pe îngerii Săi, care vor culege din Împărăția Lui toate smintelile și pe cei ce fac fărădelegea și-i vor arunca pe ei în cuptorul cel de foc; acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților. Atunci cei drepți vor străluci ca soarele în Împărăția Tatălui lor. Cel ce are urechi de auzit să audă. (Matei 13, 36-43) (Joi în săptămâna a șasea după Rusalii)

Pilda neghinei, citită în marțea acestei săptămâni, nu se află printre cele mai cunoscute istorioare rostite de Domnul, dar înţelesul ei este tot la fel de pătrunzător ca şi cel al pildei semănătorului, pe care o aprofundează. Acolo se vorbea despre un semănător care seamănă pe un câmp cu pământ de diferite calităţi, iar roada se vede după calitatea ogorului. În pilda neghinei apare un al doilea semănător care vine pe furiș, mai târziu. Dacă Dumnezeu este cel ce seamănă sămânţa cea bună, atunci cel care vine pe ascuns şi aruncă pe acelaşi câmp neghină este duşmanul, diavolul. Scopul acestei semănături ulterioare este acela de a strica recolta, de a amesteca pe cele bune cu lucruri rele.

Pilda are un conţinut eshatologic, adică se referă la situaţia de la sfârşitul lumii, atunci când simbolic vin secerătorii, adică îngerii Domnului, care vor recolta şi vor constata rezultatele. Este interesant de remarcat că, deşi semănătorul şi stăpânul terenului a observat că alături de grâu crește neghina, nu ia decizia drastică de a trimite pe ucenici imediat pe câmp ca să smulgă buruiana. Aceasta înseamnă că de-a lungul istoriei, deşi Dumnezeu constată că printre oamenii buni sunt şi cei răi, întârzie să îi judece şi îi lasă să trăiască laolaltă. E de înţeles aici de ce în Biserica Ortodoxă nu a existat niciodată o instanţă precum inchiziţia, care să judece şi să piardă pe păcătoşi sau pe eretici fiindcă s-ar fi abătut de la credință. Domnul nu doreşte moartea omului, nici măcar pe a celui mai rău, ci aşteaptă pocăinţa, întoarcerea lui, până la ceasul cel mai de pe urmă. De aceea, în pildă stăpânul îi opreşte pe slujitori să se ducă ca să o plivească, ca nu care cumva să smulgă pe lângă neghină şi holde bune. 

Doar la Judecata din urmă se va tria sămânţa bună de cea rea. Aceasta înseamnă că niciodată înainte nu putem şti dacă noi suntem cu adevărat sămânţă bună sau neghină. Ne putem poziţiona fie de partea roadei bune, fie a celei rele, atâta vreme cât trăim şi dacă Însuşi Dumnezeu a întârziat cu judecata şi nu a condamnat pe cei răi, adică nu a poruncit eliminarea neghinei, atunci nici noi nu suntem îndreptăţiţi să dăm verdicte şi să spunem: cineva e rău şi altcineva e bun, la modul exclusiv.

De fapt, fiecare dintre noi suntem asemenea un câmp pe care rodesc bune şi rele, care nu pot fi despărţite exclusiv decât atunci când vom fi judecaţi în faţa tronului Marelui Judecător, Iisus Hristos. Iar la judecată, cele rele ale noastre vor arde ca într-un foc, dar nu în vreun foc fizic. Adică Dumnezeu prin harul Său ne va curăţi de toate cele imperfecte ale noastre şi ceea ce va rămâne, va străluci ca soarele. Aceasta însă, dacă ne-am apropiat prin cele bune de perfecţiunea divină şi nu, dimpotrivă, am fi cultivat mai degrabă neghina.

Domnul îşi încheie şi această pildă cu expresia: „Cine are urechi de auzit să audă”. Aceasta înseamnă că, auzind pilda, e nevoie să o aprofundăm şi să îi urmărim sensul de-a lungul întregii noastre vieți.  Prin urmare, suntem îndemnați să ne curăţăm pe cât cu putinţă în viaţa aceasta şi să evităm a da verdicte cu privire la starea semenilor noştri. Domnul singur ştie cât de mult binele nostru e chiar bine şi dacă am înmulţit mai mult cele bune decât cele rele.