În această lună, august, avem cinci duminici dedicate, fiecare dintre ele, câte unui fragment din Evanghelii. Să vedem ce ne-ar putea ele "spune" despre cele două sfinte taine, spovedania şi împărtăşania, mai ales că ne aflăm în Postul Adormirii Maicii Domnului. Din raţiuni de gestionare a spaţiului editorial, nu voi reda pericopele în text, ci doar trimiterea la ele, recomandând însă lecturarea lor înainte de a parcurge articolul de faţă.

La spovedanie, ca la service?

Întâia duminică ne relatează minunea Înmulţirii pâinilor (Matei 14, 14-22), atunci când, din cinci pâini şi doi peşti, s-au săturat "ca la cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii" (v. 21). Însă înainte de acest moment, Evanghelia ne spune că Iisus "S-a dus de acolo singur, cu corabia, în loc pustiu" (Matei 14, 13). Deşi departe de zonele locuite, mulţimile L-au găsit pe Domnul şi acolo, venind la El "pe jos, din cetăţi" (Matei 14, 13). Corabia este simbolul, prin excelenţă, al Bisericii. Ea ne duce în pustiu, adică nu are amestec cu lumea locuită şi stăpânită de duhurile răutăţii. Pentru a veni să ne "împăcăm cu Biserica" - cum se zice în molitfa (rugăciunea) rostită de duhovnic înainte de spovedanie -, trebuie să lăsăm în urmă cetatea/ lumea sau cele lumeşti. Pustiul semnifică acea închidere a simţurilor noastre faţă de cele lumeşti, spre a ne putea deschide către cele duhovniceşti. Dar, în sine, retragerea în pustiu/ asceza nu vindecă, ci doar Hristos Domnul. Căci ni se spune că "I s-a făcut milă de ei şi a vindecat pe bolnavii lor" (Matei 14, 14). La spovedanie nu se vine aşa cum duci maşina, la un service, pentru revizia tehnică, ca să poţi apoi circula cu ea mai bine pe drumurile publice. Spovedania este momentul de întoarcere la Dumnezeu, ieşirea de pe autostrada care duce la iad şi înscrierea pe calea cea strâmtă a mântuirii.

Vindecarea fiinţei noastre nu este deplină dacă această curăţire prin pocăinţă nu este susţinută, la momentul rânduit de duhovnic, cu hrană dumnezeiască. "Daţi-le voi să mănânce" (v. 16), spune Domnul, adică îndeamnă pe duhovnici să hrănească pe credincioşi cu sfintele taine. Cele cinci pâini se regăsesc şi azi, în slujba proscomidiei, sub forma celor cinci prescuri. Iar cei doi peşti închipuie firile umană şi dumnezeiască ale Mântuitorului - la proscomidie sunt apa şi vinul care se amestecă în sfântul potir, preotul spunând: "binecuvântată este unirea sfintelor tale taine". Dacă nu ne străduim să-i hrănim pe credincioşi cu hrană dumnezeiască (dar în bună rânduială! - căci nici aceia nu au fost hrăniţi până ce nu au şezut jos, organizaţi pe cete), atunci ei se vor duce prin sate să cumpere (v. 15). Adică se vor hrăni cu cele ale lumii, nu cu cele ale lui Dumnezeu ("în păcate am cheltuit viaţa mea"). Apostolii au strâns, la urmă, douăsprezece coşuri de resturi, adică n-au lăsat nici fărâmiturile la voia întâmplării. Tot aşa, la sfârşitul Sfintei Liturghii, preotul sau diaconul consumă cu grijă tot ceea ce a rămas în potir după împărtăşire, având grijă ca nici o firmitură, cât de mică, să nu se piardă.

Să mă pocăiesc de frică?

Umblarea pe mare - Potolirea furtunii(Matei 14, 22-34) - pericopa lecturată chiar în duminica ce a trecut, ne aminteşte că şi noi ne avântăm, uneori, către Dumnezeu precum Petru pe mare. Fiind împresuraţi de ispite multe (valurile şi vânturile furtunii), ne afundăm însă, fiind cuprinşi de frică. Este extrem de important să învingem această frică. Nu întâmplător, în Apocalipsă, înaintea "necredincioşilor, spurcaţilor, ucigaşilor, desfrânaţilor, fermecătorilor, închinătorilor la idoli şi a tuturor celor mincinoşi", categoria fricoşilor este prima enumerată ca având parte de "moartea a doua" (cf. Apocalipsa 21, 8). Leacul pentru frică este unul singur: pocăinţa. Strigătul lui Petru, "Doamne, scapă-mă!" (Matei 14, 30), ne arată că începutul pocăinţei este recunoaşterea faptului că viaţa mea este în mare pericol, că risc să fiu înecat de cele lumeşti, de păcate, dar că-mi pun nădejdea în mâna salvatoare pe care Dumnezeu nu va întârzia să mi-o întindă. Mă pocăiesc de frică să nu mă pierd, e drept, nu din iubire faţă de Dumnezeu... E şi acesta un început bun, majoritatea aşa se întorc la Dumnezeu, aşa şi vin la scaunul de spovedanie. Ei fac, astfel, din frică nu factor de pierzanie, ci loc al întâlnirii cu Dumnezeu.

Faptul că acea corăbioară era ameninţată de furtună, gata să piară în valurile furioase, ne arată că, fără împărtăşirea cu sfintele taine ale lui Hristos, nu putem traversa marea acestei vieţi. Cât El este în afara trupului nostru, a acestei corăbii, eu sunt vulnerabil. Imediat ce El urcă în corabie, furtuna se potoleşte, cele lumeşti nu mă mai răvăşesc, demonii nu mai au asupra mea putere, pentru că nu pot avea, de fapt, nici o putere asupra lui Hristos Însuşi, Care este în mine. Asta nu se întâmplă însă în mod magic, fără implicarea mea, ci şi printr-o mai mare încordare a puterilor mele sufleteşti şi trupeşti întru alipirea de Dumnezeu.

Când Domnul Se dă pe mâna noastră

Vindecarea lunaticului(Matei 17, 14-23), lecturată în a treia duminică a lunii august a acestui an omagial euharistic, ne arată cât de mult greşim când alegem să venim la spovedanie doar în situaţii de criză. Sunt situaţii în care oamenii nu cred că ar avea nevoie de spovedanie, de curăţire de păcate, ci ajung la această convingere abia când lucrurile degenerează şi viaţa le scapă de sub control. Asta se întâmplă şi pentru că nu credem, realmente, că demonii există şi că ne pot influenţa vieţile, până şi în cele mai mici detalii. Trebuie să se întâmple ceva grav ca să venim noi înşine sau să îndemnăm pe cei din casă noastră să vină la scaunul de spovedanie. Despătimirea, scoaterea de sub influenţa demonilor se face "cu rugăciune şi cu post" (v. 21). Nu e de ajuns să-L mărturiseşti pe Hristos, să spui că Îl primeşti ca Domn şi Dumnezeu, trebuie să te şi lepezi de orice lucrare a satanei şi să împlineşti poruncile divine.

În finalul pericopei, Mântuitorul spune ucenicilor că "Fiul Omului va să fie dat în mâinile oamenilor" (v. 22). Putem vedea aici o trimitere şi la taina euharistiei (jertfa nesângeroasă, de data aceasta), prin care Mântuitorul nostru Iisus Hristos dă în mâinile oamenilor Trupul şi Sângele Său; clericului mai întâi şi, prin acesta, mireanului, mai apoi. Ce grozavă responsabilitate avem! Şi câtă iubire şi încredere ne arată Domnul, dându-Se pe mâna noastră!

Eliberaţi de datorie, cum procedăm?

Pilda datornicului nemilostiv(Matei 18, 23-35), din Duminica numită a 11-a după Rusalii, ne învaţă că pocăinţă fără iertare nu se poate. Când te întorci la Dumnezeu şi guşti din mila Lui, nu te mai uiţi la nimic altceva, nici măcar la ce-ţi datorează alţii. Spovedania ne aduce iertare de păcate - în pildă, ştergerea unei datorii de zece mii de talanţi (o sumă uriaşă la acea vreme; echivalentul de azi ar fi o sumă mai mare decât PIB-ul unei ţări precum Cipru). Dacă noi nu folosim bine această eliberare de povara păcatului, ci ne folosim de libertatea astfel dobândită spre a căuta să strângem de gât pe aproapele nostru (cf. Matei 18, 28), atunci legătura/datoria revine asupra noastră.

Este esenţial să iertăm pe aproapele nostru mai ales atunci când avem dezlegare să ne apropiem de sfânta împărtăşanie. Dumnezeu e generos, ne dă Trupul şi Sângele Său, adică ne încredinţează o avere uriaşă, inestimabilă, practic - ca să rămânem în cadrele acestei parabole. Dar cere un lucru minimal de la noi: să iertăm mult mai mica datorie - infimul celor 100 de dinari - a celor care ne-au greşit nouă. Dacă nu iertăm, suntem "daţi pe mâna chinuitorilor până ce vom plăti toată datoria" (cf. Matei 18, 34). Ce datorie mai poate plăti cineva care este legat şi nu mai poate să lucreze? Aparent, nu mai poate face nimic. Totuşi, şi în aceste condiţii, are datoria de a fi recunoscător pentru iertarea lui Dumnezeu şi milostivirea Sa, arătând iubire aproapelui. Căci nu poate cineva să aibă dragoste pentru Dumnezeu şi, totodată, să aibă ură sau duşmănie asupra fratelui său (cf. I Ioan 4, 20-21). Nu încap, în aceeaşi inimă, şi ura, şi iubirea. Aşa cum o picătură de otravă e de ajuns spre a strica firea a litri întregi de apă curată de izvor sau puţină scârnăvie o face de nebăut, tot aşa "puţină" ură împotriva unui singur om corupe toate legăturile - chiar şi dacă ar fi! - de iubire pentru toţi ceilalţi oameni.

Pe gustatelea!

Ultima duminică a lunii lui gustar de anul acesta ne prilejuieşte o (re)întâlnire cu Tânărul bogat (Matei 19, 16-26), cel care împlinise toate poruncile, dar care s-a întristat când a aflat că, pentru a fi desăvârşit, trebuie să-şi vândă averea, să o dea săracilor şi să urmeze lui Hristos. Iată, ni se spune limpede că împlinirea poruncilor este bună, dar că acest lucru, în sine, nu este de ajuns. Dincolo de porunci, este iubirea faţă de Persoana lui Hristos. Legea este doar călăuză spre Hristos (Galateni, 3, 24), nu scop în sine. Când vrei să mergi în pelerinaj la Locurile Sfinte, nu te opreşti în avionul care te duce până în Israel. Închipuiţi-vă un pelerin care ar rămâne în acel mijloc de transport, o dată ce acesta a aterizat, spre exemplu, în aeroportul Ben Gurion, considerând că şi-a atins ţinta. Şi comparaţi-l cu cel care se dă jos şi-şi continuă călătoria până ajunge la sfântul mormânt. Care dintre cei doi este pelerin până la capăt? Aşa şi noi, când ne tot concentrăm doar pe împlinirea poruncilor, fără a ne ridica privirea la Hristos Domnul - Cel pe Care Îl întâlnim prin mijlocirea celor poruncite nouă de Dumnezeu -, suntem tot atât de caraghioşi precum pelerinul care stă în avion, pe aeroport, şi i se pare că zboară în înaltul cerului. Este şi imaginea celui ce insistă pe împlinirea aspectului formal al spovedaniei - cu pregătire, cu evaluare, cu mărturisirea tuturor păcatelor etc. -, dar care pierde din vedere că acolo, sub epitrahil, se întâlneşte cu Însuşi Dumnezeu.

Tânărul (dregătorul) bogat Îl numeşte pe Învăţătorul din faţa sa (căci aşa era considerat Mântuitorul de mulţi dintre evreii de atunci) ca fiind "bun". Iar Iisus îi replică: "De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu. Iar de vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile" (Mt. 19. 17). Aşadar, ca să intri în viaţă, trebuie să păzeşti poruncile. Dar asta nu a fost de ajuns nici atunci, nu e de ajuns nici acum - adică asta nu este desăvârșirea! Trebuie să urmezi cu totul lui Hristos, să te hrănești din prezența Lui. Iar ca să guşti Viaţa, trebuie să te şi împărtăşeşti din sfintele taine. Nu degeaba se cântă, în momentul cuminecării, şi versetul: "Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul" (Psalmi 33, 8). Dumnezeu ne cheamă să ne încredinţăm de bunătatea Sa; pe gustatelea!