Nu proști, ci nebuni pentru Hristos
Usturați și (probabil) speriați de cele trei milioane de semnături, analiștii au reacționat în opinii diverse, de la răbufniri așteptate până la proiecții fatidice. Efectul a fost că dezbaterea publică (stâlp al democrației) a fost alungată de către monologul editorial. Și, din păcate, cu argumente colorate ca un curcubeu. Vesel în culori, dar lipsit de consistență.
S-o recunoaștem. Trei milioane de semnături reprezintă cel mai mare demers civic de până acum al României postdecembriste. Mă așteptam ca un asemenea moment să fie primit cu bucurie de susținătorii societății civile. Nu s-a întâmplat. Motivul e simplu: inițiativa nu se află pe agenda ONG-urilor care pretind că doar ele reprezintă societatea civilă. Dar știm bine că nu-i așa. Dovada? Chiar neputința acestora de a strânge un asemenea număr de semnături.
Desigur, știm cu toții că în spatele demersului s-a aflat Biserica. Dar și Biserica funcționează tot ca un ONG. Poate tocmai de aceea foarte multe ONG-uri „clasice” au o nemulțumire: pur și simplu BOR e un ONG prea mare și prea puternic. Dar asta nu îndeamnă BOR la aroganța, ci la responsabilitate socială.
Trecând însă valul de furie emoțională, să mergem spre o analiză ceva mai rece asupra demersului Coaliției pentru familie dar și a reacțiilor stârnite.
1. E dreptul democratic al oricărui grup social să strângă semnături pentru orice fel de inițiativă dorește. Fie că vreau să mut orbita Pământului, legalizarea concubinajului, pedeapsa cu moartea sau abolirea ei, schimbarea calendarului sau ca statul să desființeze taxele și impozitele, ar trebui să învățăm că fiecare cetățean sau grup social are dreptul la inițiativă. Cine este de acord, semnează. Cine nu, stă deoparte. Oportunitatea, fezabilitatea, legalitatea, autenticitatea, sau constituționalitatea inițiativei sunt stabilite de către autorități. Nu de către susținători sau opozanți. Așa că nu pot înțelege risipa de energie a opozanților în a explica susținătorilor că n-au dreptul la o asemenea inițiativă.
2. Ne plângem adeseori că la noi se iau măsuri după ce se întâmplă ceva neplăcut. De data aceasta, cei trei milioane de români încearcă să fie prevăzători, văzând trendul din jur. Nu ne spuneți că nu e cazul și la noi, că nu suntem naivi. Până și Italia și Grecia (țări cu tradiție religioasă) au legalizat parteneriatele gay dar nu căsătoriile (de făcut diferența). Iar decizia n-a fost rezultatul unui referendum ci al „discriminării pozitive” pe care statele și-au asumat-o.
3. Era de așteptat ca trei milioane de semnături să stârnească și reacții negative. Mai ales dacă pretindem că suntem creștini. „Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât.” spune Hristos. Fie ele persiflări, jigniri sau pamflete, acestea n-ar trebui să ne îngrijoreze. Spre deosebire de ceea ce a pățit Hristos din partea oponenților Săi, ele sunt nimic. N-ar trebui ca noi, creștinii, să răspundem la fel. Ne dezonorăm Hristosul, care, nevinovat fiind, a primit nedreptate, scuipare, umilire. Desigur, asta nu înseamnă că abandonăm lupta. Luptăm, dar doar democratic, cu argumente.
4. Foarte multe din opiniile exprimate contra celor trei milioane mi s-au părut lipsite de conținut. Le iau pe rând:
a) Florin Iaru ne spune direct: suntem niște proști. Dar nu ne jignește (cum așa pare la prima vedere) ci ne atrage atenția (ca mulți alții) că demersul ar fi anticonstituțional, întrucât se va opune altor prevederi constituționale, care interzic limitarea unor drepturi. Numai că, la ora actuală, în România, dreptul minoritarilor sexuali de a fi o familie NU există. Există prin alte state, nu la noi. Și nu ne poate obliga nimeni să acceptăm ce este pe la alții (cel puțin nu în acest domeniu). Prin urmare, ce se limitează? Altfel, dacă ar exista acest drept, ar însemna că actuala prevedere din Codul Civil privind căsătoria dintre bărbat și femeie este neconstituțională și discriminatorie. Ceea ce, desigur, nu e valabil. Așadar, nu e nimic prostește în a muta prevederea din Codul Civil în Constituție.
b) „Trei milioane de ipocriți pentru că România are alte probleme” este un argument palid. Domnilor, nimeni nu vă oprește să inițiați demersuri pentru toate problemele pe care le observați. Vă rog chiar, nu stați pe margine, doar dând indicații. Implicați-vă! Nu faceți ca vulpea, strigând că strugurii sunt acri, doar pentru că nu ajungeți la ei. Dar este hazliu să cereți Bisericii să se ocupe de separația puterilor în stat, de pensionari sau de progresul economic al țării (adică exact de cele lumești). Pentru asta votăm, pentru asta avem Președinte, Guvern, Justiție etc. Ați vrea ca Biserica să le facă pe toate acestea? Destul ne este că economia de piață ne provoacă zilnic să avem griji prea lumești, iar unii dintre noi mai și cad duhovnicește, ispitiți de cele materiale.
c) „Heterosexualii vor să reglementeze pentru homosexuali”. Aici democrația devine foarte grea. Păi cum ar arăta o țară în care fiecare își face legi cum vrea? Și eu aș vrea ca statul să nu-mi mai ia impozit pe proprietate, să nu mai discrimineze pensiile mici față de acelea „nesimțite”, să nu mai umilească pensionarii sau bugetarii cu venituri mizere față de media europeană, să fie mai eficient în administrarea bugetului etc. Uneori visez și eu la legi speciale, date doar pentru mine. Dar, așa e în democrație. Legile funcționează pentru toți.
d) „Inevitabilul se va produce, România va legaliza oricum relațiile gay”. Dacă politicienii sunt dispuși să piardă și bruma de încredere pe care majoritatea (actuală) o mai are în ei, o pot face. Aceste trei milioane de semnături sunt și un cartof fierbinte în mâna decidenților politici. Pe de o parte, este clar că recomandările ONU creează presiune internațională pe România. Există chiar situații când „nealinierea la standarde” au dus la acuze de discriminare și la condiționări comerciale. Pe de altă parte însă, dacă punem problema așa, te întrebi ce mai este democrația? Cine decide, poporul sau „aliații”? Dar de aceea s-a inventat tot arsenalul soft-power. Ca să controleze sau elaboreze opinia majorității.
e) „Biserica este ipocrită, pentru că se ocupă de cearșaful altora”. Slăbuț. Biserica se ocupă mai întâi de cearșafurile ei. Dacă vorbim teologie, „familia” nu este un construct generat de orientarea sexuală, ci de credința parcurgerii unui drum spiritual, cu consecințe trupești și sociale: nașterea de prunci. Mai nou, mulți încearcă o exegeză favorabilă homosexualității, dar Hristos însuși arată că dintru început Dumnezeu a întemeiat familia ca fiind constituită între bărbat și femeie. Cei care susțin că Hristos n-a vorbit nimic de căsătoriile gay le recomand să citească atent fraza „N-aţi citit că Cel ce i-a făcut de la început i-a făcut bărbat şi femeie?”. Prin urmare, din punct de vedere ortodox, nu există conceptul de „familie gay”, pentru că nu se potrivește cu complementaritatea bărbat-femeie.
Conceptul însă a fost transferat în spațiul laic, unde „familia” se formează între „soți”. Urmare a jurisprudenței și recomandărilor ONU, din 2004, termenul de „soți” se referă și la persoane de același sex. Astfel, „familia civilă” vrea să semene cu „familia teologală”, iar „civilul” (lumescul) se amestecă în religie, deși mulți cred că ar fi invers. Prin urmare, ceea ce dorește Biserica de la acest demers este să se păstreze integritatea teologică și tradițională asupra termenului „familie”. În nici un caz Biserica nu îndeamnă la homofobie. Mă delimitez public de orice violență la adresa semenilor mei homosexuali.
Chiar insist în a spune ortodocșilor mei: nu-i urâți pe homosexuali. Sunt și ei oameni, „chipuri” ale lui Dumnezeu. „A tolera” înseamnă a acorda șansa unei îndreptări. Învățați de la Sf. Pavel, care deși susține că homosexualitatea este nefirească, afirmă că cel dintâi dintre păcătoși sunt „eu”, nu „ei”. E responsabilitatea homosexualilor ce fac ei cu „chipul” lui Dumnezeu în cearșafurile lor.
Doar că, atunci când vor să devină „familie” intră în zona de moravuri publice asupra termenului „familie”. Ori eu nu cred în viziunea „civilă” asupra familiei, cu atât mai mult nu pot accepta amestecarea acesteia în teologia familiei. Și am dreptul la această credință: familia e mai mult decât un acord civil, în fața statului. Este o teologie între bărbat și femeie. Iar Statul nu mă poate steriliza de religie, căci, conform Constituției, Statul este neutru față de religie, nu împotriva ei.
În consecință, este dreptul democratic al religiei de a fi parte a democrației.
„Împreună, dar alături” sau „singurătatea în doi”
Site dezvoltat de DOXOLOGIA MEDIA, Arhiepiscopia Iașilor | © doxologia.ro