A fi părinte nu se poate reduce la strategii şi tehnici, pentru că tocmai comportamentul nostru este dascălul cel mai eficient. Şi de aceea este aşa de important să ne fa­cem timp să învăţăm şi să citim despre cum să fii un părin­te bun, pentru că felul cum te porţi faţă de copilul tău, zi de zi, este ceea ce îl formează cu adevărat.

În Biserică, Părinţii ne învaţă că, dacă vrem să îi învă­ţăm pe copiii noştri cum să trăiască potrivit valorilor şi virtuţilor împărăţiei lui Dumnezeu, atunci trebuie, mai presus de orice altceva, să trăim aşa noi înşine, ca părinţi.

„Sfințenia părinților este cel mai bun mod de a crește copii întru Hristos.” Sfântul Porfirie

Cele mai bune intervenţii sau răspunsuri ale noastre vor modela înseşi virtuţile pe care vrem să le dobândească şi copiii noştri. Copiii învaţă valoarea răbdării când văd că mama sau tatăl lor sunt pilde de răbdare şi dau răspun­suri rodnice, bazate pe răbdare, când Markos şi George se bat, pentru a zecea oară, pe aceeaşi jucărie. Dar răbda­rea nu înseamnă să suporţi orice ca părinte. Ci înseamnă să dai un răspuns clar şi consecvent ori de câte ori se vor certa copiii.

Dacă vrem să îi învăţăm pe copii stăpânirea de sine, trebuie să avem noi înşine stăpânire de sine în interacţiu­nile noastre cu ei. Dacă vrem să îi învăţăm pe copii să gân­dească înainte de a acţiona, este necesar ca şi noi să gân­dim înainte de a interacţiona cu ei. Dacă vrem să îi învă­ţăm pe copiii noştri cum să îi trateze pe ceilalţi cu respect, trebuie să ne vadă şi pe noi, acasă, tratându-i pe ceilalţi cu respect. Dacă vrem să îi vedem pe copiii noştri apropiindu-se de Dumnezeu, ei au nevoie să ne vadă şi pe noi apropiindu-ne tot mai mult de Dumnezeu. Dacă vrem ca ei să ştie că Dumnezeu este prezent în fiecare clipă a vieţii noastre, ei au nevoie să ne vadă pe noi ducându-ne viaţa de zi cu zi în prezenţa Lui.

Copiii vor învăţa ce este adevărat din felul în care ne văd purtându-ne, mai mult decât din ceea ce ne aud spu­nând. Dacă ne văd că în afara casei sau la biserică ne pur­tăm într-un fel, iar acasă în alt fel, vor crede că felul în care ne purtăm acasă este adevărat şi real, învăţând astfel cum să se prefacă în public. Dacă pe mine copiii mei mă văd trăind virtuţile creştine în viaţa publică, dar apoi mă văd bârfind, criticând sau enervându-mă pe cei de acasă, vor învăţa că Evanghelia e un lucru în care te prefaci a crede, iar nu ceva adevărat.

„Nu te teme că niciodată nu te ascultă copiii – teme-te că te privesc tot timpul!” Robert Fulghum

(Philip Mamalakis, Principii ortodoxe de creștere a copiilor: educarea lor pentru Împărăția lui Dumnezeu, Editura Sophia, București, 2017, pp. 37-39)