Darurile se lucrează, bag de seamă că doar așa își îndeplinesc adevărata menire. Am primit în dar Patericul, mi-a fost oferit acum câțiva ani cu multă dragoste și cu încredințarea faptului că aceasta este o carte de care nu mă voi putea lipsi. Și, pentru că face parte din hrana mea duhovnicească, încerc în fiecare seară să mă așez „la masă”. De atunci și până acum, deși au fost multe cuvinte care mi-au dat putere sau care m-au mângâiat, ca un adevărat desert, este, totuși, un cuvânt care nu se poate integra încă în ființa mea. Unul spus de Avva Alonie: „De nu-și va pune întru inima sa omul «eu singur și Dumnezeu suntem pe lume», nu va avea odihnă”. Este trecut și pe coperta Patericului, în cazul în care voiam să îl uit într-un colț, nedigerat. Îl văd în fiecare zi.

Și în fiecare zi mă uit cum nu își găsește loc în inima mea acest cuvânt. Nu că nu l-aș pricepe rațional sau că nu mi-aș dori să îl trăiesc. Ci că, în fapte, el se arată a fi neasumat de mine. Îmi este bine cunoscut faptul că toate se întâmplă după voia sau îngăduința Domnului, deci orice om pe care l-aș întâlni în lume îmi este trimis sau îngăduit să apară. Ba, mai mult, să și dispară. În Vechiul Testament, Regele David avea această certitudine a faptului că până și cel care îl blestema, Șimei, era trimis al Domnului. „Lăsați-l să blesteme, căci Domnul i-a poruncit. Poate va căuta Domnul la umilirea mea și-mi va răsplăti cu bine pentru acest blestem al lui” (II Regi, 16, 12).

Din acest punct de vedere, poate că o parte a cuvântului Avvei Alonie este lucrător, căci știm că toate se întâmplă pentru binele nostru. Nelucrător pentru mine este, însă, în situațiile în care nu se întâmplă ceva sau nu așa cum mi-aș dori eu. Situații în care, în loc să mă lipesc de Domnul și doar de El, ca fiind doar noi pe pământ, caut să mă lipesc de oameni. Și trăiesc această deziluzie a faptului că ar mai fi și alții pe pământ în fiecare clipă când conștientizez că nu sunt, oamenii nu sunt pe pământ pentru mine.

Dacă mi-a fost rău și nu am putut dormi în timpul nopții, instinctul de a căuta alinare la cei ai casei este fulgerător. Sigur că mă și rog. Diferența este că dacă eu doar mă rog – ca și cum ar fi Domnul singur cu mine pe lume –, atunci ajutorul vine după voia Lui, și nu după a mea. Poate chiar de la El, poate prin oameni.

Dar, vedeți, când sărim direct la oameni, fără a ne adresa întâi Domnului, ne lovim de această limitare a relației, și abia apoi ne întoarcem complet către Dumnezeu, eventual ca să ne lege și rănile... pe cele din urma relației, dar și pe cele inițiale, de la care am pornit greșit să căutăm alinare. Și în timp ce eu caut oameni și nu îi găsesc, Domnul e mereu prezent.

Și abia aceasta este durerea, cea de la care pleacă toate celelalte dureri: că nu simțim prezența Lui, ca și cum am fi doar noi și cu El pe pământ. Și cum durerea în sine este un dar, căci ne întoarce, vrând, nevrând, către Adevăr, rămân cu nădejdea că Domnul Însuși va lucra acest cuvânt al Avvei Alonie în mine, văzând că voiesc să mă lipesc mai mult de El, și mai puțin, fără El, de oameni.