„Oare cum putem pipăi timpul?” A fost o întrebare pe care am primit-o de la un copil năzdrăvan, în timp ce juca jocul „de-a pipăitul” – pentru a ghici diferite obiecte și texturi. Nu am știut ce să răspund. Îmi treceau prin minte citate din Sfântul Maxim Mărturisitorul, ba de la părintele Stăniloae… Însă, cu siguranță că nu îl convingeam cu argumente din cărți.

După o perioadă, stând în fața Cazaniei lui Varlaam, la mănăstirea Dragomirna, am găsit răspunsul: o carte de aproape 400 de ani, prima tipărită în limba română în Moldova secolului al XVII-lea, chiar te poate ajuta la „pipăit” istoria, adică timpul!

Noi, românii, suntem printre puținii ortodocși care dialogăm cu Dumnezeu în limba pe care am învățat-o încă din leagăn. Nu vorbim acasă o limbă, pentru ca la biserică să ne chinuim să traducem în mintea noastră mesajul lui Dumnezeu. Cu siguranță credem astăzi că, pentru a ne ruga, nu avem nevoie de o limbă anume, de una sacră – pentru că, așa cum subliniază textul liturgic, Dumnezeu este „mai presus de gând și de cuvânt”.

Nu acesta era concepția, însă, cu câteva secole în urmă. Sinodul endemic de la Constantinopol, din anul 1759, recunoștea drept limbă liturgică sacră doar limba greacă veche. Același lucru se întâmpla și în spațiul slav: rugăciunea era făcută în slava sfinților Chiril și Metodiu.

Țările Române, aflate la granița celor două mari tradiții, au oscilat în folosirea limbii liturgice. Studiile lingvistice au demonstrat că, în primele secole, strămoșii noștri au folosit limba de acasă și la biserică. Apoi, odată cu introducerea paleoslavei în Cancelaria Domnească și în actele oficiale, această limbă a ajuns și pe buzele slujitorilor sfințiți. Primele cărți caligrafiate, apoi tipărite, au fost în slavonă. Abia prin secolul al XVI-lea, în cărțile de cult s-a simțit nevoia limbii române. Dar, influența era prea mare. Textul a fost păstrat slavonește, iar povățuirile tipiconale sau practice au fost prezentate în limba română.

Cu toate acestea, creștinii noștri nu au încetat niciodată a se ruga românește, a se trăi românește. Începând cu mitropolitul Dosoftei în Moldova, diaconul Coresi care a activat atât în Ardeal, cât și în Țara Românească și mitropolitul Antim Ivireanul, care nici măcar nu era român prin naștere, s-a dorit ca poporul să se roage în limba strămoșilor. Să înțeleagă mesajul mântuirii nu într-o limbă străină, ci în graiul părinților și al buncilor.

Primul demers în adevăratul sens al cuvântului, o carte care să aibă uzanțe liturgice, dar care să fie de folos în școli și în spațiul casei creștinului s-a născut în Moldova secolului al XVII-lea, prin osteneala mitropolitului Sfânt Varlaam.

Prima carte românească tipărită la Iași

Chiar dacă mulți factori formatori de opinie neagă sau trec cu vedere acest lucru, istoria cărții, a scrisului, a tiparului, a lecturii în limba română s-a născut în sânul Bisericii. Cum am putea vorbi despre o istorie a culturii românești, fără prima carte în limba română, în adevăratul sens al cuvântului?

Da, la Iași, un om luminat a avut curajul să scoată din teascurile tiparniței o carte nici în greacă, și nici în slavonă – limbi ce se foloseau în administrație și cult – ci în limba română. La Iași, între anii 1641-1643, Mitropolitul Varlaam al Moldovei a editat „Carte românească de învățătură (la) dumenecele preste an și la praznice împărătești și la svenți mari. Cu zisa și cu toată cheltuiala lui Vasile Voievod și domnul Țării Moldovei. Din multe Scripturi tălmăcită din limba slovenească pre limba românească de Varlaam mitropolitu de Țara Moldovei”.

Practic, titlul destul de complex a rămas în istorie drept Cazania lui Varlaam. Acest termen, de „cazanie” – „kažaniĭe”, provenit pe filieră slavonă, a căpătat în limba română sensul de „învățătură”, unele surse lingvistice vorbind chiar de „mustrare”.

În realitate, cartea mitropolitului Varlaam, în cele aproape 1012 pagini, cuprindea 75 de texte cu caracter teologico-didactic, împărțite după cele trei mari perioade liturgice: 13 în perioada Triodului, 9 pentru Penticostar, 32 pentru Dumnicile Octoihului, la care s-au adăugat 21 de predici la marile sărbători creștine. Dincolo de aceste aspecte tehnice, este interesant faptul că între aceste texte apare și unul închinat Sfintei Cuvioase Parascheva, ale cărei moaște abia fuseseră aduse la Iași, la 14 octombrie 1641, de către domnitorul Vasile Lupu.

Mitropolitul Varlaam – primul mare prozator al limbii române

Așa cum au demonstrat majoritatea istoricilor, textul Cazaniei Mitropolitului Varlaam nu a fost unul original. Izvoarele care au stat la baza alcătuirii acestei cărți se pare că au fost Omiliile Patriarhului Constantinopolului, Calist (sec XIV), lucrarea Comoara a Sfântului Damaschin Studitul (secolul XVI) și Evanghelia Învățătoare a teologului Chiril Trankvilion Starovețki (1691). Marele merit al mitropolitului cărturar nu este doar traducerea acestor texte, ci prelucrarea, rezumarea și contextualizarea lor la societatea românească a timpului său.

Sfântul Varlaam a lăsat o carte adaptată la nevoiele sufletești ale credincioșilor români, îmbrăcată într-o formă stilistică proprie, dar mai ales într-o frumoasă limbă românească. Iată cum începea prima filă a Cazaniei: „Dintru cât s-au îndurat Dumnedzău dintru mila Sa de ne-au dăruit, dăruim și noi acest dar limbii românești, carte pre limba românească, întâiu de laudă lui Dumnedzău, după aceia de învățătură și de folos sufletelor pravoslavnici (…) limba românească n-are carte pre limba sa (…) ca un datornic ce sânt lui Dumnedzău, cu talantul ce mi-au dat, să-mi pot plăti datoria măcar de cât, până nu mă duc în casa cea de lut a moșilor miei”.

Deși cuvintele slave încă sunt prezente în textul mitropolitului Varlaam, acestă primă carte românească tipărită se poate citi cu mare ușurință și astăzi, după aproape 400 de ani de la tipărire – bineînțeles, dacă se cunoște cât de cât alfabetul chirilic. Însă, dincolo de grafie, găsim un grai românesc plin de farmec. Din acest motiv, istoricul George Ivașcu l-a numit pe Mitropolitul Varlaam al Moldovei drept primul mare prozator al limbii române.

Peste veacuri, prin Cazania sa, Sfântul Varlaam al Moldovei a rămas drept un ierarh luminat. Cu mult mai mult, trebuie să ne amintim de el ca fiind ctitor al limbii române. Dinamismul și lupta sa de a se ruga și de a liturghisi în română, și nu în altă limbă, ne îndeamnă la responsabilitatea pe care o avem față de limba părinților, a bunicilor, a moșilor și a strămoșilor noștri.