Căci pe mulţi i-am auzit grăind: „cutare s-a făcut mai înstărit după nuntă, sărac fiind [mai înainte], şi fiindcă şi-a luat femeie bogată s-a înavuţit şi se desfătează acum". Ce zici, omule?! Pofteşti câştig de pe urma femeii şi nu te ruşinezi, nici nu roşeşti, nici nu intri în pământ pentru că te frămânţi pentru asemenea chipuri de câştig? Unde sunt aceste cuvinte [vrednice] de un bărbat: „Un singur lucru este al femeii: să păstreze cele adunate, să păzească ceea ce intră în casă, să se îngrijească de gospodărie"? Căci şi pentru aceasta ne-a dat-o Dumnezeu, ca întru acestea să ne ajute, şi în toate celelalte. Şi deoarece viaţa noastră obişnuieşte să aibă două laturi, una publică şi alta privată, Dumnezeu, deosebindu-le, a hărăzit femeii cârmuirea casei, iar bărbaţilor toate treburile civile, cele din piaţă, de la tribunal, din conducere, din armată, şi toate celelalte. Căci femeia nu poate să ţină lancea, nici să sloboadă săgeţi, dar poate să ţină fusul şi să ţeasă pânza, şi toate celelalte din casă să le pună cu bună rânduială. Nu poate să-şi manifeste voia în senat, dar poate să şi-o manifeste în casă şi adesea cele pe care le cunoaşte bărbatul despre cele ale casei, ea le cunoaşte mai bine. Nu poate să orânduiască bine averile obşteşti, dar poate să-şi crească bine copiii, care sunt cea mai mare avere. Poate cunoaşte răutăţile slujnicelor, poate să se îngrijească de neprihănirea celor făcute de slugi, să ofere soţului toată cealaltă asigurare şi să abată de la el toată grija de cele din casă. Ea se preocupă de camere, de lână, de pregătirea la timp pentru toate, de înfăţişarea hainelor şi de toate celelalte care nu i se potrivesc bărbatului, nici nu le poate face cu uşurinţă vreodată, chiar de s-ar sârgui de mii de ori. Căci şi aceasta, da, şi aceasta este lucrarea dărniciei şi înţelepciunii lui Dumnezeu, ca acel ce este de folos în treburile mai mari să fie inferior şi de nici un folos în cele mai mici, aşa încât necesară este trebuinţa femeii. Căci dacă îl făcea pe bărbat să fie deprins în amândouă, uşor de dispreţuit devenea neamul femeiesc. Şi iarăşi, dacă îngăduia femeii să se ocupe de ceea ce este mai mare şi mai de folos, umplea femeile de multă nebunie [arcovoia]. De aceea nu i le-a dat doar unui singur neam [în îngrijire] pe amândouă, ca nu cumva să fie micşorat celălalt neam şi să pară că există de prisos. Nici nu le-a împărţit pe amândouă în chip egal fiecărui [neam], ca nu cumva din această egalitate să iasă vreo luptă sau încrâncenare, iar femeile, răzvrătindu-se, să poftească aceeaşi cinste cu bărbaţii. Ci, cugetând mai dinainte cele egale şi paşnice şi păstrând pentru fiecare rânduiala cuvenită, a osebit viaţa noastră în două: ceea ce este mai de trebuinţă şi mai de folos i-a dat bărbatului, iar ceea ce este mai mic şi inferior, femeii, încât acela, din pricina slujirii lui de neapărată trebuinţă, să ne fie foarte dorit, iar aceea, din pricina slujirii mai mici, să nu fie coborâtă în ochii bărbatului său. Aşadar, ştiind cu toţii acestea, un singur lucru să căutăm: virtutea sufletului şi nobleţea chipului de vieţuire, ca să ne bucurăm de pace, ca să ne desfătăm necontenit întru înţelegere şi dragoste. Căci cel care îşi ia femeie bogată, a luat-o mai degrabă ca stăpână decât ca soţie. Căci dacă, chiar fără avuţie, femeile sunt pline de gânduri şi uşor de abătut spre poftirea slavei, dacă mai primesc şi această adăugire, cum nu vor fi povară pentru soţii lor? Cel care îşi ia o femeie de aceeaşi stare cu el sau mai săracă, ia un ajutor şi un împreună luptător şi îşi aduce toate bunătăţile în casă. Căci cea strâmtorată de sărăcie stăruie cu multă îngrijire asupra bărbatului şi pe toate i le face pe plac şi i se supune şi pierde orice pricină de ceartă şi de împotrivire şi de nebunie şi de întărâtare. Şi devine legătura lor a păcii, şi a înţelegerii, şi a dragostei, şi a bunei conglăsuiri. Să nu căutăm aceasta, adică să avem bunuri, ci să ne bucurăm de pace şi de dragoste. Pentru aceasta este nunta, nu ca să umplem casele de război şi lupte, nu ca să ne ţinem în întărâtări şi certuri, nici să ne răzvrătim unii împotirva altora şi să ne facem traiul de netrăit, ci ca să ne bucurăm de într-ajutorare şi să avem un liman şi loc de scăpare şi mângâiere de relele ce sunt asupră-ne, ca să convorbim cu soţia cu plăcere. Mulţi bogaţi luându-şi femei înstărite şi sporindu-şi avuţia, au pierdut bucuria şi înţelegerea, iscând zilnic certuri la masă şi întărâtări. Mulţi săraci luând din cele mai sărmane, se bucură de pace şi cu multă veselie privesc soarele cel văzut. Dar bogaţii, înconjuraţi din toate părţile de desfătare, adesea şi-au rugat moartea din pricina femeilor şi, astfel plecând din viaţa aceasta, nu au avut nici un folos de pe urma bunurilor, de vreme ce nu au sufletul bun. Dar ce nevoie mai este să grăim despre pace şi înţelegere! Căci adesea faptul de a ne lua o soţie mai bogată ne-a spulberat chiar dobândirea bunurilor. Fiindcă atunci când ne dăm toată averea ca dar de nuntă şi se întâmplă ca ea să moară neaşteptat, suntem siliţi să lăsăm toată darea în seama socrilor. Şi precum cei care suferă un naufragiu pe mare îşi scapă doar trupul, aşa şi acesta, după multe războiri şi lupte şi defăimări la tribunal, abia de iese cu trupul liber. Şi precum cei nesătui de îmbogăţiri, după ce umplu corabia cu mii de încărcături, punând în ea mai mult decât poate duce o scufundă şi pierd toate, aşa şi aceştia, făcând nunţi mai împovărătoare decât [pot ei duce], crezând adesea că îşi adaugă avere prin soţie, o pierd şi pe cea pe care o au. Şi după cum acolo o scurtă lovitură a valului cufundă corabia, aşa şi aici, venind moartea neaşteptată, o dată cu femeia pierde toate cele ce erau ale lui.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la căsătorie, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2004, pp. 21-23)