În foaia ce urmează am înșirat câteva slove de lămurire pentru adevăratul înțeles al păcatului, după mărturiile Sfintei Scripuri.

Mi s-a întâmplat să stau de vorbă cu multe persoane care sunt cu părerea că, dacă nu umblă pe calea desfrâului lumesc, atunci nu au păcate și deci nu au ce să mărturisească la duhovnic. Sunt câțiva ani de când îndemn pe un frate din mănăstire să meargă la părintele duhovnic pentru mărturisire. „Ce am eu cu duhovnicul (îmi zice el), doară n-am omorât pe tata și nici nu trăiesc în păcate!”.

Iată cum înțelege el păcatul și mulți sunt care înțeleg ca și el (deși merg la duhovnic). Fratele cu pricina socoate ca o năpăstuire îndemnul pentru mărturisire. El, nevinovatul, nu știe încă de duhovnic pentru că nu are păcate! Și doar – să nu se deoache – nu este mai breaz decât „fiul cel pierdut” din Sfânta Evanghelie, dar pentru că... (să mă iertați) nu are femeie, el se crede fără păcat.

Iată unde se mărginește păcatul după socoteala lui și din nenorocire mulți sunt părtași cu el și se împărtășesc regulat, fără să știe de vreun părinte duhovnic. Prăpastie adâncă este asta pentru bietul suflet, căci se defăimează cea mai trebuincioasă taină pentru mântuire, adică Taina Pocăinței (care împreună cu Sfântul Botez deschide ușa Raiului la toată lumea), căci cine socoate că nu este păcătos, acela nu are nici pocăință și nu știm unde este mântuirea lui.

(Sfântul Ioan Iacob de la Neamț – Hozevitul, Pentru cei cu sufletul nevoiaș ca mine..., Editura Doxologia, Iași, 2010, p. 387)