O Sfântă a tuturor celor din pribegie

Grecii o numesc „Paraskevi cea Nouă”, bulgarii – „Petka Târnovska”, sârbii – „Petka Belgradska” iar românii – „Sfânta Parascheva de la Iași”, în timp ce rușii – „Praskovia” sau „Piatnița”, adică aceeași Sfântă Vineri pomenită adesea în basmele noastre cu feți frumoși aflați în călătoria inițiatică. Fiecare popor din Balcani o consideră pe Sfânta Parascheva a lor și au, într-un fel, dreptate. Fiindcă în pelerinajul ei printre veacuri, Sfânta i-a binecuvântat, pe rând, pe toți.

Născută în Epivata, în apropierea Constantinopolului, nu se știe dacă era de neam grecesc, bulgăresc, sau era din neam de români sud-dunăreni. Dar la numai zece ani și-a cunoscut de bună seamă apartenența la poporul lui Dumnezeu, auzind la o slujbă cuvântul Evangheliei care îndemna la lepădarea de sine și la purtarea crucii întru urmarea lui Hristos. Timp de cincisprezece ani s-a îndepărtat de casa natală, călătorind tot către răsărit, năzuind în aflarea Răsăritului Celui de Sus. Așa încât, după ce a zăbovit în pustiul Iordanului, la numai 25 de ani a primit de veste, tot prin încredințare divină, să se întoarcă în locurile natale, unde și-a săvârșit călătoria pământească adormind ca o străină printre ai săi, așa cum se întâmplase odinioară și cu Sfântul Alexie Omul lui Dumnezeu.  

Dar, străină acasă la sfârșitul vieții pământești, a ajuns să fie „acasă” printre străini după petrecerea la cele cerești. Odihna pământească i-a fost scurtă, devenind odorul de mare preț al Bisericii din Epivata, printr-o nouă descoperire dumnezeiască. Sfânta nu s-a oprit în a binecuvânta, cu Sfintele ei moaște, doar pe sătenii Epivatei. După ce timp de 15 ani în viața pământească a călătorit către răsărit, vitregiile istoriei au purtat-o către apus și miazănoapte, sfințind cu mijlocirile ei, câte un secol și jumătate, pe credincioșii bulgari (din 1235), apoi pe cei sârbi (din 1393), întorcându-se apoi în preajma patriei natale, la Constantinopol (din 1521). Nici aici nu a avut parte de liniște, mergând după credincioșii greci goniți, rând pe rând din bisericile lor („Vlah Serai”, „Sfân­tul Dumitru” și „Sfântul Gheorghe”). În cele din urmă s-a oprit la Iași, pentru a odihni Moldova întreagă, din 1641. Iar de atunci nu a mai părăsit cetatea moldavă decât de trei ori, la ceasuri de încercare: 1944 - fiindu-i purtate moaștele, de teama răpirii lor, prin mănăstirile și orașele Munteniei; apoi în 1947 pentru a ocroti țara lovită de cea mai cruntă secetă cunoscută vreodată și, în vremurile noastre, în 2020 spre mângâierea poporului în timpul epidemiei ce încă mai bântuie.

A călătorit așadar în răsărit și în apus, odihnind către miazănoapte. Dar despre minunile ei vestea s-a dus tot mai departe. Pe țărmul Adriaticii, croații aveau pe vremuri mai multe biserici închinate Sfintei, căreia i s-a pierdut parțial urma prin trecerea acestor lăcașuri la cultul catolic. Dar până în zilele noastre în cetatea muntenegreană Bar, odinioară fief venețian, se află la mare cinste o biserică închinată sfintei Venerada, nimeni alta decât Sfânta Vineri.

Azi la Sfintele ei Moaște sosesc pelerini din toată lumea. Până și Mustafa din Istanbul își făcuse în ultimii ani o tradiție ca să vină la Iași, la mijlocul lunii octombrie. Însă nicidecum nu se poate spune că Sfânta este doar gazdă, la Catedrala Mitropolitană, pentru milioane de pelerini, an de ani. Acum mai mult decât oricând Sfânta călătorește, ba încă mult mai departe decât o făcea uneori. E în inimile românilor plecați în alte țări. Numai în Germania ocrotește opt parohii (Bamberg, Bad Windsheim, Friedberg, Fürth, Hannover, Recklinghausen, Sigmaringen, Wuppertal), precum și una din Austria (Wiener Neustadt). În Italia, Spania și Franța sunt probabil mai multe, căci Sfânta stă mereu în ajutorul moldovenilor strămutați în aceste țări. E de menționat și parohia din Wakefield (lângă Boston), ori cea din Saint-Laurent (lângă Montreal), dincolo de ocean. Multe biserici se bucură să aibă o raclă cu un veșmânt al Sfintei, în timp ce alte comunități așteaptă, cuminți, să primească sfântul odor, fiindcă lista e lungă: toți caută la mângâierea Sfintei Parascheva, simțind că haina care a îmbrăcat Cinstitele Moaște este ca o nestemată de mare valoare moștenită de la mama și de la bunica și poartă în sine binecuvântarea de acasă.

Spuneam că Sfânta Parascheva a fost, de-a lungul vremurilor schimbătoare, sfânta la care se strângea o națiune întreagă: fie la Târnova, la Belgrad, la Constantinopol, ori în final la Iași, așa încât a devenit în cele din urmă nu sfânta unui popor, ci a a tuturor. Ori mai degrabă invers, toate popoarele ortodoxe s-au așezat prin evlavie sub ocrotirea Sfintei. A unei Sfinte cu viață smerită, ca una ce a fost atât în timpul vieții în pelerinaj, străină atunci lumii, cât și întru proslăvire, cunoscută de toți, până și de cei aflați în împrăștiere (diaspora), în toată Europa, în America și în alte părți ale lumii. Până acum, la o mie de ani după trecerea la cele veșnice, Sfânta Parascheva slujește tuturor ca pildă, arătând cum trebuie să ne pregătim pentru cele cerești, căci paraskevi înseamnă, în grecește, pregătire: trăind ca pelerini pe acest pământ.

De la același autor

Ultimele din categorie