Am intrat în vremea înghețului cotidian. Pe de o parte, natura aproape te obligă să vezi cum alunecăm în iarnă. Pe de altă parte, simți cum s-au aricit frica și ura în inimile noastre cu fecunditatea lor ucigătoare. O Doamnă Învățătoare îmi povestea, în zilele trecute, cum s-a întâlnit cu elevii ei din prima generație. Au chemat-o copiii de atunci să-i spună că o iubesc, că efortul său a contat enorm în viața lor. A fiecăruia dintre ei. Și mi-a spus ceea ce eu însumi remarc la fiecare întâlnire cu colegii ori studenții mei de mai ieri, că foștii elevi s-au purtat ca niște copii. Că s-au reîncărcat în copilărească speranță, că s-au răsfățat povestindu-și bunele și relele cu ea, Doamna. Aveau nevoie să spună cuiva care îi iubește necondiționat, care a contribuit fundamental la formarea lor umană, că tot ceea ce a făcut patru ani, în zile și minute și clipe, contează enorm în viața lor de acum. A lor, ca oameni, ca familie, ca părinți ai copiilor lor. Cei care își reîntâlnesc elevii ori studenții maturizați știu că este așa - că, pentru a reîncărca bateria de rezistență a inimii, maturii de azi au nevoie să-și restaureze această „așezare în bancă”. O întreagă generație avem aceeași reacție. Școala pe care o hulesc cei care astăzi fac amestecuri alchimice între fundamente obscure și liberalisme ieftine, care desconsideră istoria pedagogică a unei nații din prea multă părere de sine a unui futurism fără orizont, stăruie în noi cu amintirea de luciditate și drag a unor oameni care ne-au salvat sufletul și cugetul cu firescul sfințeniei.

Gesturile acestea, de copilăresc răsfăț, ne aduc aminte că maturii Țării sunt bolnavi de iubire, au nevoie de ea după toate împlinirile de carieră ori familie, după toată zdroaba unui cotidian înghețat. Ne aduc aminte că frământările politice ori ideologice de care sunt frapate sufletele noastre nu se vindecă decât în spațiul siguranței absolute: banca de școală ori strana de odinioară a bunicii. Pentru că povestea Învățătoarei căutată de elevi se reconstituie cu fiecare dintre cei ce-și reîntâlnesc preotul ce i-a apropiat de Dumnezeu, într-o permanentă pedagogie a vindecării de ură și de neviață sau medicul copilăriei - prin care judeci, asemeni unei grile insolite, orice alt medic. Se repetă cu fiecare om care, în felurite chipuri, a împlinit în viața ta, ca om, minunea dăruirii iubirii necondiționate, care mișcă sufletul spre omul din celălalt. Așa ții minte pe nenea care a reparat televizorul, pe tanti de la magazinul din colț, librarul care ți-a întins prima carte, șoferul autobuzului care te-a purtat patru ani la liceu, în celălalt capăt al orașului. Este o memorie a iubirii de care Țara are nevoie acum să fie reafirmată, respusă lumii ce-și face din rezistența fără jertfă un hematom de ură, aglutinând frustrările personale într-un val de ripostă inutilă.

Copiii din generația primă a Doamnei Învățătoare s-au lăsat strigați la catalog cu numele copilăriei lor, încrustat în zâmbet. Oamenii maturi ai Țării cer iubire, mărturisesc o foame enormă de iubire. Și o fac cu zâmbetul copilăriei pe buze, după descrierea lui Zacharias Lichter, personajul minunat al lui Matei Călinescu: „Ceea ce mă apropie mai mult de copii este capacitatea lor de a trăi în absurd ca în firesc și, invers, de a surprinde laturile absurde ale firescului. Copiii au vocația paradisului și doar faptul că societatea îi forțează să se adapteze progresiv la normele ei îi împiedică să și-o realizeze. Iată de ce-i iubește Dumnezeu pe copii, iată de ce, din teribilă și pustiitoare, flacăra Lui se face blândă când îi atinge. Puritatea copilăriei e unul din marile mistere ale lumii. Căci copii sunt puri nu pentru că sunt buni (dimpotrivă, e știut că mulți sunt foarte cruzi), nu pentru că sunt nevinovați (...) ci, poate, pentru că aptitudinea spontană pentru trăirea paradisiacă e la ei mult mai puternică decât inerția păcatului: aceasta este însă o taină… Fapt e că maturitatea echivalează, în majoritatea cazurilor, cu pierderea aptitudinii paradisiace. Pierderea paradisului e izgonirea din copilărie” (Viața și opiniile lui Zacharias Lichter, Humanitas, 2016, pp. 49-50). Poate de aceea, căutându-ne liniștea, ne răsfățăm în aducerea aminte de copilărie. Ni-i dor. Și doare enorm lipsa de iubire în care Țara se zbate.