O viață întru Hristos și pentru Hristos – Părintele Justin, duhovnicul României

Părintele Justin Pârvu a împlinit, în 10 februarie 2019, o sută de ani. Folosesc verbul la prezent pentru că „Duhovnicul Neamului” n-a murit în urmă cu șase ani, pe 16 iunie 2013, ci, așa cum am mai spus, a trecut în veșnicie, de unde continuă să ne vegheze și să ne ocrotească.

„Sfântului îi este dat să ființeze, mereu, pe trepte suitoare, ca să reverse în jurul său lumina cea adevărată”. (Petru Ursache, Istorie, genocid, etnocid, Ed.  Eikon, 2019)

Părintele Justin Pârvu a împlinit, în 10 februarie 2019, o sută de ani. Folosesc verbul la prezent pentru că „Duhovnicul Neamului” n-a murit în urmă cu șase ani, pe 16 iunie 2013, ci, așa cum am mai spus, a trecut în veșnicie, de unde continuă să ne vegheze și să ne ocrotească. Acum, când trăim vremi „de năpaste”, „înspăimântătoare” (și sunt cuvintele Arhimandritului, cu grija schitului dar și a țării), avem nevoie acută de îndemnul său la rezistență și la unire.

În 2013, la plecarea la Ceruri a Părintelui Justin, Cristina Nichituș Roncea a publicat albumul Părintele Justin - Mărturisitorul, cu subtitlul Fotografii și vorbe de duh. A revenit la chipul dumnezeiesc cu altă sută de portrete, strânse în alt album, mai trainic și mai frumos: Duhovnicul. 100 de ani cu Părintele Justin, Editura Doxologia, 2019. Când le privești, îți par picturi, acuarele, gravuri... „Nu, nu sunt decât fotograf”, ne spune cu sfială și cu smerenie autoarea. Dar clișeele color sau  alb-negru țin de arta înaltă a fotografiei, ceea ce nu-i puțin lucru.

O amintire din memoria inimii, cum o numește Părintele Justin? Când tatăl meu m-a dus la Pârscov (fusese exilat acolo, într-o judecătorie de ocol, din baroul de avocați din București, ca membru PNȚ), copilul care eram a întrebat, văzându-l pe Vasile Voiculescu în cerdacul casei, cu părul alb năvalnic și ochii aprinși: „E Doamne-Doamne?” Chipul Părintelui Justin îl poate figura pe Dumnezeu: neapărat cu privire albastră. Cristina Nichituș Roncea a  ales să demonstreze asta. Sau a fost aleasă?

Mi s-a întâmplat să mă opresc, din suita de chipuri, mereu pe alt portret: Preotul cu capul descoperit, cu crucea înălțată deasupra frunții; scriind/ citind; cu mănunchiul de busuioc ridicat; vorbind la un telefon cu fir... Când cere ajutor de la Puterile cerești pentru Neamul său strălucește. E frumos Părintele pentru că are sufletul frumos. Lentila surprinde o îngrijorare crescândă în ochii albaștri, în mîinile pe care și le frământă, în buzele strânse...E mâhnitmâhnitmâhnit Părintele, zâmbetul apare greu, nici pisoiul pufos nu-l mai face să surâdă. Mergând din pagină în pagină, din fotografie în fotografie, îl văd din ce în ce mai alb, din ce în ce mai iluminat, din ce în ce sfânt, revărsând o lumină suprafirească din frunte, din palme, din stihar... Cele trei Altare ale sale, Biserica, Neamul, Familia, sunt lovite, umilite, batjocorite. Nici martirii nu scapă de desconsiderare, iar reperele morale sunt minimalizate; în contrapartidă, se găsesc scuze pentru armata de caralii ai închisorilor morții, nu pentru armata Ogoranului: „Așa erau vremurile!”. La un soi de emisiune care se vrea de cultour, l-am auzit pe un actor de telenovele spunând că vrea să-l interpreteze pe Stalin ca să-i arate latura umană: „A fost și el om”. N-a fost. Mai mult decât atât, „tătuca” a vrut să-l ucidă pe Hristos în om. Ca să nimicești omul, ne arată Părintele Justin, trebuie ucis Hristos în om. Numai că Fiul lui Dumnezeu a fost ucis o singură dată, prin răstignire pe crucea verticală.

Are și leacuri Părintele Justin: Unitatea românilor și Pocăința lor, Ascultarea pentru Biserică și Neam, Rugăciunea necontenită, toate cu corespondență în fotografiile Cristinei. Când țelul noii ideologii corect politice pare a fi măcinarea ființei etnice, Domnul l-a dăruit cu zile îndelungate, ca mesajul său  să fie auzit și urmat: să ne opunem memoricidului; memoria vie e o biserică vie, duce la trezvia sufletului, re-deșteaptă conștiința etnică adormită.

După trecerea prin Golgota închisorilor, a ridicat mănăstirea „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”, pentru a adăposti racla cu relicvele martirilor și mărturisitorilor, pentru pomenirea lor. În numele acestor destine inimaginabil de tragice, dar care, cum ar spune Petre Țuțea, au salvat „onoarea spirituală a poporului român”, a ctitorit Părintele lăcașele de cult. Nu în altă parte decât acasă, în satul său, Petru Vodă: „Acasă a fost pentru mine totdeauna locul în care am văzut că oamenii au frică de Dumnezeu, respectă tradiția și valorile neamului. Dacă nu respecți valorile neamului, care sunt identitatea ta în lume, ce să respecți? Dacă nu respecți tradiția, care este legătura ta cu trecutul, este rădăcina ta puternică, cum să mai ai pretenția să reziști în fața loviturilor prezentului și viitorului? Dacă nu respecți pe Dumnezeu, cum să te mai consideri om cu destin?” (apud Adrian Alui Gheorghe, Părintele Justin Pârvu: File de pateric, Doxologia, 2018).

Părintele Justin ne-a așezat sub ochi o experiență sacrificială, tăinuită ori negată, alteori calomniată. A optat fără să șovăie pentru sacrificiul de sine. „Dacă știi să alegi bine, lucrurile devin ușoare, viața este frumoasă. Dacă alegi rău, te chinui. Dacă ai îndoială că ai ales bine, iarăși te chinui. Dacă îl alegi pe Dumnezeu, cale și țintă, nu mai ai nicio îndoială, ai ales bine.” Iar Iisus nu-ți sparge ușa. Bate doar. Amintiți-vă de apariția Lui în celula lui Radu Gyr: se arată, atât; tace, atât. Și poetul vede pe mîinile sale însângerate cuiele lui Hristos.

Petru Ursache susține în eseul Monahul și poetul, unde îi are în vedere pe Părintele Justin și pe poetul Adrian Alui Gheorghe, că „poezia religioasă și cea de celulă se apropie până la sinonimie”. Paralela de diferențiere între drumul morții și drumul crucii? Pe drumul  morții (pentru neam, în războaie drepte) funcționează legea divină; pe drumul crucii, în temniță, funcționează fărădelegea, prin cea mai demențială tortură. Însă bi-unitatea omului, umană și divină, a biruit fărădelegea. Prin Valeriu Gafencu, prin Arsenie Boca, prin Gh.I. Brătianu, prin Daniil Sandu Tudor, prin Monseniorul Ghika, prin Mircea Vulcănescu... Așa se naște sfântul: din comuniunea cu Iisus și în suferință, și în lumină. Spune Arhimandritul Justin, în altă filă din Patericul propriu, că martirii au cunoscut „realitatea îndrăcită și apoi a dumnezeirii”. Aceeași bi-unitate umană și divină i-a unit pe deținuți. Au făcut, cu ajutor de sus, „din înfrângeri scări și trepte, din căderi urcuș deplin” (Radu Gyr, Metanie).

Sub sudalmă și bâtă, salvatoare în suplicii a fost puterea rugăciunii. Virgil Maxim (Imn pentru crucea purtată) mărturisește că Rugăciunea inimii le-a păstrat rezistența psihică. La foame, hrana rugăciunii. La frig, căldura rugăciunii. Iar la capătul drumului pământesc, știau că-i așteaptă  Iisus. Din tiparnița Mănăstirii Petru Vodă a ieșit, cu binecuvîntarea Arhimandritului, și antologia Poeți după gratii, în 2010. Cel abia murit a ajuns printre stele, pe „drumul ocnașilor” aflat „în preajma Căii Lactee”. Iată chemarea din poemul lui Gyr, Vecinul care-a murit: „Vino cu mine. Din rogojină fă-ți verde trăsură./ Sunt paturi albe sus și sunt pâini./ Ne-așteaptă-n luceafăr Iisus, cu lapte cald și prescură/ Și-un pahar plin cu lacrimi în mâini.”

Nicolae Mărgineanu spunea „Aiudul meu”; Marcel Petrișor spunea „Jilava mea”, Traian Trifan se identifica drept „Robul 1036”. Părintele Justin, condamnatul cu numărul 267, poate spune și Jilava mea, și Aiudul meu, și multe alte locuri de detenție: Văcărești, Suceava, Baia Sprie, Gherla, Periprava... Sinistre locuri și sinistre vremuri! Nimicire era ordinul, în alte cuvinte: „Bravii la moarte!”, Ioan Ianolide strigă: „Nu eu, ci Hristos este urît și prigonit în mine”. După Nistor Chioreanu (Morminte vii), înjurătura preferată de odiosul Goiciu era: „Tu-ți Dumnezeul dumnezeului tău”. Eugen Țurcanu, „din Securitate sau din Infern, tot una” notează Petru Ursache, era „Răul în manifestare diavolească” (Istorie, genocid, etnocid, Ed. Eikon,2019). Regizorul slujbelor negre, cu varga de metal în mână, rânjea blasfemiind că Iisus nu-i decât „idiotul care a murit pe cruce”. Însă cei verticali au înțeles că „ iadul nu are putere să-l zdrobească definitiv pe om, cu toată armata lui de monștri și pe ucigași” (lucr. cit, pag. 107). Treapta de om se urcă prin curaj și răspundere de tine însuți, mai ales când a spune adevărul a ajuns iarăși un risc. Scrie Părintele Justin într-o filă de Pateric: „Este un păcat să nu fii la înălțimea jertfei pentru care ai fost menit. Și orice păcat trebuie răscumpărat, îl răscumpără cei care vin după tine, cu sacrificiul lor.” 

În altă filă memorabilă, vorbește despre Aiud: „Când am intrat în celula Aiudului, în dreptul acelei ferestre se zărea o nuielușă groasă cam cât degetul, ca o plantă. Când am ieșit, nuielușa devenise copac, ocupând tot geamul, încât nu puteam auzi dimineața marșurile ostașilor. Pușcăria te silește să înveți asceza, postul, rugăciunea, comuniunea și dragostea de cel de alături.” Iar încercările sunt multe și lungi. Cazul Valeriu Gafencu, îmbrăcând cămașa lui Hristos: n-a ezitat să-și salveze semenul de altă religie, dându-i streptomicina care l-ar fi putut scoate  pe el însuși din moarte. „Omul nu trăiește pentru sine, omul este binecuvântat să trăiască pentru celălalt.Trăind pentru celălalt, el trăiește pentru sine”, așa sună etica Arhimandritului,  care ar trebui să fie Maxima Moralia pentru noi toți.

Adrian Alui Gheorghe are îndreptățirea să afirme că viața Părintelui Justin Pârvu este o viață câștigată întru Hristos. Albumul impresionant al Cristinei Nichituș Roncea, de subintitulat PUTERE ȘI LUMINĂ, ilustrează cu har adevărul acesta.

Memoria reperelor morale trebuie apărată. Altfel ne întunericim. Amin.

(Magda Ursache)

***

Lucrarea poate fi comandată de la Editura Doxologia, AICI.

Ultimele din categorie