O zi cu Părintele Florescu

Cine i-a urmărit blogul – „Jurnal scoțian” – între 2018 și 2021, nu va regreta să-i recitească textele, de data aceasta imprimate pe hârtie tipografică. Nu doar pentru că ele sunt revăzute de autor, ci și pentru modul în care sunt desfășurate – aparent, fără o logică anume –, ca pietre îmbinate pe un drum străvechi, ce conduce spre un tărâm încă neatins deplin.

Un eveniment editorial: publicarea volumului „Lumea ca o zi de vineri. Din jurnalul unui preot misionar” (Editura Doxologia, Iași, 2021). Nu e puțin lucru să publici azi o carte cu binecuvântarea Părintelui Mitropolit Teofan al Moldovei și Bucovinei și cu un cuvânt înainte entuziast al lui Andrei Pleșu, care constată că în paginile lucrării se împletește „cu atâta naturalețe cateheza cu libertatea spirituală, cu surpriza (nearogantă) a interpretării, cu experiența de viață și, când e cazul, cu umorul” (p. 10). Dar, când este vorba de Părintele Ioan-Florin Florescu, pe mine – din 1997, de când l-am cunoscut – nu mă mai miră nimic. În sensul bun, curat. Precum sunt „uimirea și cutremurul” (p. 55), cele care ne țin vii în Biserică.

Cine i-a urmărit blogul – „Jurnal scoțian” – între 2018 și 2021, nu va regreta să-i recitească textele, de data aceasta imprimate pe hârtie tipografică. Nu doar pentru că ele sunt revăzute de autor, ci și pentru modul în care sunt desfășurate – aparent, fără o logică anume –, ca pietre îmbinate pe un drum străvechi, ce conduce spre un tărâm încă neatins deplin.

Întreg volumul e surprinzător. Chiar și titlul e menit să ridice multe sprâncene, chiar și de la frunți burdușite de teologie: „Lumea ca o zi de vineri”. Cum adică? Iată cum: „Din Vinerea Mare, răstignirea Sa n-a mai încetat niciodată. (...) O lume încremenită într-o zi de vineri, spre care privesc mereu ochii lui Iisus. O coborâre într-un infern în care se cântă Bach. Un nesfârșit Paște al Crucii în așteptarea Paștelui Învierii” (p. 112).

Precum titlul, și cartea e ca o zi. O zi cu Părintele Ioan-Florin Florescu.

O zi cât un an liturgic. De la Bobotează la Crăciun și de la cuvinte ale Domnului la viața Sfântului Nicolae, pe toate le înțelegi altfel. Nu diferit – altfel; parcă-s noi toate, deși cunoscute. „Dacă n-am iertat, nu ni se va ierta nici nouă (Matei 6, 15), dar nu ca răzbunare a lui Dumnezeu, ci pentru că, neștiind ce este iertarea adevărată, vom fi incapabili să o primim pe a noastră, chiar atunci când o vom aștepta cel mai mult” (p. 97). Credința se naște doar din iubire, ca „mișcare a inimii”, iar nu „direct din legi și dogme”, precum „credința fanaticilor” (p. 62). „Milostenia are, inevitabil, conștiința superiorității, mila are doar conștiința dragostei de frate. Milostenia este pomană, mila creștină este pomenire (p. 90).

Doctor în Filologie și autor de studii de traductologie biblică, Părintele Florescu este printre puținii teologi de azi care are autoritatea de a răscoli sensurile adânci, nealterate ale cuvintelor Sfintei Scripturi: „Nu-mi rămâne decât să sper că, într-o zi, o nouă traducere a Bibliei se va afla printre prioritățile Bisericii noastre, ca să nu mai supărăm auzul lui Dumnezeu cu tălmăciri neîndemânatice” (p. 108). Iată și „un exemplu de opacitate semantică a traducerii la infinitele subtilități ale Logosului” (p. 131): „Căci la Dumnezeu nimic nu este cu neputință (Luca 1, 37) ar fi, într-o traducere „cu un pic de grijă la stil”: „Nimic din ce s-a spus nu va fi fără puterea lui Dumnezeu” (p. 131). De unde și teribila concluzie: „Nimic nu există până nu este spus (p. 132).

O zi cât istoria recentă a României. Una în care inima sângerândă a Părintelui Florescu ne aduce aminte de  Regele Mihai sau de Lucian Pintilie, de exodul „românilor de pretutindeni” sau de Mitropolitul Iosif de la Paris. În care îți amintești de orele în care se spunea că „tirania în țara noastră a luat sfârșit” (p. 216) sau te poți alerta privind „tipul de progresism care practică interzicerea opiniilor contrare programului său și dreptatea ostracizării celor incomozi ideologic” (p. 74). O Românie care vrea să uite de greutăți și necazuri măcar de sărbători. Dar, când „peste două sute de mii de copii din România trăiesc în sărăcie”, „Sfântul Nicolae nu este o sărbătoare a ghetelor pline, ci o amintire a picioarelor goale” (p. 211).

O zi țesută din fulgurante evocări autobiografice. Părintele Florescu nu se sfiește să se arate și ca ucenic neîndemânatec în fața starețului (duhovnicului) său, Părintele Clement, și ca păstor de suflete care mângâie, învață, mustră – „crucea ta o să fie abia atunci când ai să duci nenorocirea altuia, nu pe a ta” (p. 110) –, dar știe și când să dea zece lire unui bețiv să-și ia o sticlă de vin bun – gest spontan ce l-a transformat pe acel om într-unul „nelipsit de la slujbe”, dându-i încredere să găsească, ulterior, un „serviciu stabil” și „o casă decentă” (p. 89)!

O zi cât o poveste. Iar har de povestitor ca la Părintele Florescu mai rar găsești: „love story”, „fata a cărei zi de naștere era în fiecare duminică”, „trei mii patru sute cincisprezece zile”, „brunețica”. Sau „pilda samarineanului milostiv care nu se mai arăta”, cu a sa amară concluzie: „Dar cred că mai multă nevoie este de tâlhari pocăiți, decât de samarineni închipuiți” (p. 182).

Cartea o puteți, așadar, citi într-o zi sau într-un an (veți identifica ușor paginile corespunzătoare fiecărui moment din calendar). E o călătorie în care nu e neapărat să fiți de acord cu Părintele Florescu. Nici el nu e de acord cu voi tot timpul, așa că sunteți chit, din start. Dar, aprobator sau nu, mișcând ceva în cele dinăuntru ale inimii sau clătinând din cap a neîncredere, cu siguranță nu vă veți mai sătura ascultându-l. E enervant de captivant!

De la același autor

Ultimele din categorie