A apărut o carte pe care o așteptam de mult timp: „Secularizarea și camuflările sacrului” (Polirom, Iași, 2025). Autorul, profesorul universitar Nicu Gavriluță, ne readuce în atenție o temă mereu actuală. Domnia sa nu are – nu a avut niciodată de când îl știu – orgoliul de a fi un deschizător de drumuri, de a (re)inventa roata, ci pornește întotdeauna de la teme și/sau autori de impact în istoria umanității. Dar, având un înnăscut simț al esențialului și o determinare în a aborda chestiuni care influențează într-un mod profund viața noastră, profesorul Nicu Gavriluță se dovedește a fi nu doar foarte selectiv, ci și extrem de inspirat atunci când lansează câte un volum pe subiecte precum cel de față. Însă, ceea ce explică succesul editorial al cărților sale nu ține nici de competențele sale academice, nici de seducătoarea sa capacitate de analiză și sinteză, nici de abilitatea de a comunica, în concentrate pagini organizate riguros științific, dar într-un mod accesibil publicului larg. Acestea reprezintă bucatele, dar sarea și piperul sunt presărate din vasul conștiinței sale creștine orientată eshatologic – ca să vorbesc în termenii lui Berdiaev. A înțelege lumea de astăzi, a încerca să sesizezi sensul istoriei este imposibil dacă nu raportezi totul la drama relației omului cu Dumnezeu, la uimitoarea „veste bună” a faptului că, deși omul a ales, prin Adam, „să fie dumnezeu, dar fără Dumnezeu”, rupându-se de Acesta, Dumnezeu a ales, în schimb, să Se facă Om ca să unească umanitatea și dumnezeirea într-o singură Persoană, Iisus Hristos. 

La lansarea primă a volumului, pe 13 martie 2025, un student – împrumutând parcă ceva din candoarea celebrei interogații din povestea „Hainele cele noi ale împăratului” – a adresat o întrebare aparent frivolă: „De ce e nevoie să vorbim despre secularizare, la ce ne folosește?”. Ea și-a primit atunci un răspuns. Două luni mai târziu, pe 11 mai, când am avut prilejul de a vorbi la Târgul de carte Librex despre această carte, am încercat și eu un răspuns, structurat pe trei „zone de interes”.

Mai întâi, am precizat că tema secularizării este una veche de când… lumea! Dincolo de aspectele strict „tehnice”, „aplicate”, ale termenului, putem vorbi despre secularizare ca debutând o dată cu istoria post edenică. Alungarea omului din Rai nu este decât consecința firească (în tot… nefirescul ei!) a alungării lui Dumnezeu din inima omului. Așa începe istoria, așa începe procesul de secularizare, de „înlumire”, de „profanare” a întregii creații. Sfântul Simeon Noul Teolog subliniază faptul că Dumnezeu nu și-a schimbat gândul de a lăsa pe om să fie stăpânul întregii lumi, în pofida faptului că acesta, în loc să ridice creația spre El, spiritualizând-o, a făcut din creație idol: „Soarele n-a mai voit să strălucească şi luna n-a mai voit să se arate, stelele n-au mai voit să se lase văzute, izvoarele n-au mai voit să ţâşnească, râurile n-au mai voit să curgă, ae­rul s-a strâns în sine să nu mai dea putinţă de suflare celui ce-l bate, fiarele şi toate animalele pământului, văzându-l pe om dezbrăcat de slava dinainte, l-au dis­preţuit şi s-au înfuriat toate îndată împotriva lui. Cerul s-a mişcat, cu dreptate, ca să cadă oarecum asupra lui, şi pământul n-a mai binevoit să-l poarte pe spatele lui” (Sfântul Simeon Noul Teolog, Cuvântări morale în Filocalia VI, Humanitas, 1997, p. 115). Dar Dumnezeu a oprit „pornirea tuturor făpturilor” și le-a supus „îndată omului pe toate, ca şi îna­inte". 

Putem privi, așadar, istoria și în această paradigmă, drept un lung șir de alternanțe ale tendinței omului de a seculariza sau de a resacraliza lumea. Spre exemplu, Academicianul Ștefan Afloroaei menționa, la lansarea de pe 13 martie, că apariția monahismului în creștinism poate fi gândită și ca o reacție la un soi de „secularizare” a credinței creștine ce se distanțase semnificativ de elanul comunităților primelor secole în care, așa cum știm, „toţi cei ce credeau erau laolaltă şi aveau toate de obşte. Şi îşi vindeau bunurile şi averile şi le împărţeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare. Şi în fiecare zi stăruiau într-un cuget în templu şi, frângând pâinea în casă, luau împreună hrana întru bucurie şi întru curăţia inimii” (Fapte 2, 44-46).

În al doilea rând, trăim în epoca în care există riscul accentuării celei de „a doua Căderi a omului” (Eliade). Ca să citez pe profesorul Gavriluță: „Prima a fost Căderea lui Adam în păcatul primordial, cea de-a doua este căderea și uitarea religiozității la nivelul inconștientului. Am putea spune că actuala lume secularizată este consecința căderii religiei în secundaritate și uitare. Cu toate acestea, religia nu va dispărea. Comportamentele religioase vor reizbucni periodic în timp și în istorie, chiar în mijlocul societăților profund desacralizate” (p.116). Tot un soi de avertisment profetic cu privire la consecințele unei accentuate desacralizări găsim și la Emil Cioran, care însă este mai puțin optimist decât sociologul ieșean: „După ce a stricat adevărata eternitate, omul a căzut în timp, unde a izbutit, dacă nu să prospere, cel puţin să trăiască: sigur e că s-a obişnuit cu noua lui condiţie. Procesul acestei căderi şi al acestei deprinderi se numeşte Istorie. Dar iată că-l ameninţă o altă cădere, a cărei amploare e încă greu de apreciat. De data asta, el nu va mai cădea din eternitate, ci din timp; şi a cădea din timp înseamnă a cădea din Istorie. Iminentă sau nu, această cădere e posibilă, ba chiar inevitabilă. Când îi va fi dată, omul nu va mai fi un animal istoric. Şi atunci, după ce-şi va fi pierdut până şi amintirea adevăratei eternităţi, a primei sale fericiri, îşi va întoarce privirile spre universul temporal, spre acest al doilea paradis din care va fi fost izgonit” (Emil Cioran, Căderea în timp, Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 170).

În al treilea rând, volumul „Secularizarea și camuflările sacrului”, mai ales în ultimele două capitole, evidențiază, cu argumente greu spre imposibil de contrazis, faptul că omul, chiar și ateu sau agnostic, are un comportament eminamente „religios”. Cu alte cuvinte, fiecare om „are ceva sfânt”, chiar dacă se declară ca fiind un necredincios. Încât întrebarea nu este dacă cineva crede sau nu, ci „în ce cred cei care nu cred?” (v. Eco, Martini). În societate, în arhitectura urbană, în politică, în artă, în noile tehnologii, în sexualitate chiar – în orice aspect al vieții sale, omul tinde să „sacralizeze” ceva. Cartea profesorului Gavriluță vine să atenționeze asupra acestui „dat” al nostru, invitându-ne subtil – nu manifest sau imperativ (căci delicatețea este o componentă esențială a nobleței sale sufletești) să luăm aminte cui slujim, în cine ne încredem. Dacă tot ai ceva sfânt, măcar să alegi însăși sfințenia, aș zice eu, în locul unor variante „identic naturale” sau cu „înlocuitori” – ca să vorbim în termenii industriei alimentare de azi.