În vremea aceea fariseii au făcut sfat cu irodianii împotriva lui Iisus, ca să-L piardă. Iisus, împreună cu ucenicii Lui, a plecat spre mare și mulțime multă din Galileea L-a urmat. Mulțime mare din Iudeea, din Ierusalim, din Idumeea, de dincolo de Iordan, dimprejurul Tirului și Sidonului, auzind câte făcea, a venit la El. Și a zis ucenicilor Săi să I se aducă o corăbioară, ca să nu-L îmbulzească mulțimea; fiindcă vindecase pe mulți, de aceea năvăleau asupra Lui, ca să se atingă de El toți câți erau bolnavi. Iar duhurile cele necurate, când Îl vedeau, cădeau înaintea Lui și strigau, zicând: Tu ești Fiul lui Dumnezeu! Și El le certa mult, ca să nu Îl vădească. (Marcu 3, 6-12) (Luni în săptămâna a 13-a după Rusalii)

Sfatul fariseilor cu irodienii ca să Îl omoare pe Domnul are ca motiv o serie întreagă de cuvinte duhovnicești foarte tranșante la adresa Legii, greșit înțelese și minuni mari pe care Iisus Le-a săvârșit, unele în zi de sabat. Se știe că fariseii erau membrii unei grupări religioase care țineau foarte mult la urmarea strictă a legislației mozaice, iar pentru ei respectarea sâmbetei se făcea „ad litteram”. În acea zi nu făceau decât un număr limitat de pași, nu lucrau nimic, nu le era permis nici măcar să aprindă focul pentru pregătirea mâncării. Cât despre irodieni, adică adepții regelui Irod, aceștia sunt întotdeauna menționați de Evangheliști numai în legătură cu fariseii și se pare că aveau în comun cu aceștia dorința de a restabili independența poporului Israel față de romani, însă ei nu doreau venirea casei lui David pe tronul din Ierusalim, ci a lui Irod, care nu era evreu, ci idumeu. Motivul pentru care cele două grupări politico-religioase s-au aliat pentru a-L pierde pe Domnul era cu siguranță faptul că se temeau ca nu cumva Iisus să Își aroge titlul de Mesia, adică „Unsul lui Israel” și să pretindă tronul. Până la acest moment, narat în capitolul al treilea de la Marcu, Mântuitorul Hristos interzisese chiar și demonilor să spună că El este Mesia și nu vorbise în niciun fel despre tronul din Ierusalim. Însă predicase apropierea Împărăției lui Dumnezeu, iar cuvintele Sale prin care îndemna la o respectare în duh a Legii, precum și minunile Sale fără precedent, îi făceau pe ascultători să înțeleagă că El ar putea să Se proclame drept Mesia cel proorocit.

Începând cu al doilea verset al citirii evanghelice din această luni, aflăm cum Mântuitorul și-a luat ucenicii și a plecat din zona munoasă a Galileii înspre mare, de unde putea să ia corabia spre alte ținuturi. Mulțime multă nu doar din Galileea, ci venită până și de departe, din Iudeea, era acolo. Mulți veniseră chiar de la Ierusalim, din Idumeea natală a lui Irod, adică din urmașii lui Edom sau Esau, care locuiau încă mai la sud de Ierusalim și în fine, din Tir și Sidon, două porturi la Marea Mediterană, situate și ele departe de Galileea, spre nord. Această enumerare a celor veniți din toate punctele cardinale demonstrază popularitatea de care Iisus se bucura în rândul poporului din Țara Sfântă, lucru care îi îngrijora și mai mult pe irodieni și farisei. Dar toți aceștia nu veniseră la un rege politic, așa cum se speriaseră fariseii, ci fiindcă Hristos îi vindecase pe mulți și de aceea doreau numai să se atingă de El ca să se tămăduiască și bolnavii lor. Exista încă din vechime credința că numai atingerea de un om sfânt duce la vindecarea bolnavilor, ca și cum o energie vindecătoare s-ar transfera de la omul cu har la cel cu carențe de sănătate. Această credință o aveau evreii până mai târziu, când așteptau să vină Petru sau altul dintre apostoli și chiar numai umbra lor să treacă peste ei ca să se vindece (Fapte Apostoli 5, 15). Dar și în zilele noastre mai există această credință, mai ales la creștinii ortodocși. Numeroși credincioși întreprind pelerinaje la locuri sfinte sau la persoane vestite pentru sfințenia lor, în nădejdea ajutorului divin.

În Evanghelia citită se observă o polarizare a poporului în ceea ce privește atitudinea față de Domnul Hristos: pe de o parte sectele religios-politice care Îl urau pe Iisus, iar pe de alta mulțimile de oameni simpli, care Îl iubeau și Îi ascultau învățăturile, dar mai ales veneau ca să le vindece bolnavii. Atât simpatia, cât și antipatia izvorau din același motiv. Toți începuseră să creadă ceea ce diavolii mărturiseau, atunci când erau alungați din oamenii exorcizați: anume că Iisus este Fiul lui Dumnezeu, la care Mântuitorul răspundea certându-i și spunându-le să nu Îl divulge. Este foarte interesant că până și diavolii recunosc filiația divină a lui Iisus, în timp ce fariseii și irodienii o contestă, plasându-se astfel într-o poziție chiar mai rea decât începătorul răutății și ceata lui. Pentru noi, cei de azi, este un lucru de remarcat că trăim vremurile în care se înmulțesc cei care nu doar Îl ignoră pe Hristos și învățătura creștină, ci luptă împotriva Sa și a Bisericii, ridiculizându-i pe preoți și arătându-i cu degetul, batjocorindu-i pe credincioși și considerându-i inculți sau înapoiați veneratori de relicve și icoane, pe care le numesc cu termeni imposibil de descris aici. Această situație nu este neapărat nouă sau care să stârnească griji suplimentare. Credincioșii adevărați cunosc cuvântul Domnului spus la un moment dat: „Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi” (Ioan 15, 20). Pentru această ripostă răutăcioasă, ba chiar agresivă, la adresa adevărurilor de credință, nu trebuie să fie neapărat motiv de întristare sau de teamă, ci prilej de a reflecta asupra modului în care credința se poate mărturisi în societatea contemporană.