Oferta Bisericii pentru lume este viul care depaseste biologicul

Sfânta Cuvioasă Parascheva. Un astfel de om viu. Trecută în veșnicie, este prezentă. Vie. Printre noi. Înrâurind vieți și schimbând destine...

Slava Domnului este omul viu. Viu nu atât biologic, pentru că biologicul este darul pe care l-am primit cu toții cei chemați (și lăsați) de părinții noștri să ne naștem, ci viul pe care L-a adus ca posibilitate de trăire pentru noi în lume Dumnezeu Fiul, întrupându-se, și respectiv, Dumnezeu Duhul, pogorându-se în viețile noastre. Viul acesta nu se procură la nici unul dintre magazinele lumii, fie ele astăzi mai accesibile ca niciodată tuturor prin fenomenul globalizării. Nu e de găsit pe amazon. Viul acesta izbucnește în inima fiecăruia dintre noi, acolo unde Taina Bisericii ne naște întru fiu sau fiică a Împărăției.

Hristos Domnul ne-a lăsat cuvânt viu, cu putere multă, precum întreaga Lui viață. Ne-a cerut să ne iubim unii pe alții precum El Însuși ne-a iubit. Teribilă măsură, părut inaccesibilă. Această iubire se învață ca legătură duhovnicească între noi și El. Suntem mădularele aceluiași Trup eclesial, Trupul lui Hristos, Biserica, căruia El îi este cap. Dar din păcate, din multele păcate, suferim deseori de un deficit de orizont eshatologic, un fel de orbire care se manifestă concret prin aceea că, în împrejurările concrete ale vieții, ne purtăm de parcă moartea ar fi punctul final. Parcă nu ar fi și o desăvârșire care ne așteaptă. Or, săvârșind proscomidia pregătitoare slujirii Dumnezeieștii Liturghii, preotul contemplă interiorizat punerea părticelelor de pâine care reprezintă lumea văzută și nevăzută, cetele sfinților și credincioșii pomeniți prin pomelnice, culminând cu acea încredințare în final de liturghie, „spală, Doamne, păcatele tuturor celor ce s-au pomenit aici cu cinstit sângele Tău”. Pentru că aceste părticele sunt pătrunse și impregnate în sfântul potir de sângele lui Hristos. Cu Taină, aici se lucrează iertarea și devenirea noastră întru porunca iubirii de care vorbește Domnul. Iertați fiind, iertăm și ne împăcăm, lepădând zgura murdară a tendinței egosite, strivitoare pentru datornicii cu ceva în ale vieților noastre. Aici deprinzi noblețea și dăruirea, la picioarele Celui care a iertat toate răstignirile, voite sau inconmtiente, pe care i le-am adresat noi oamenii vreodată.

Cu cât un mădular își împlinește mai bine lucrarea, cu atât Trupul respiră sănătate în întregul său iar Capul se bucură. Lucrarea își trage seva din prezența Duhului. Mădularele Bisericii nu suntem însă, ne grăiește faptic proscomidia, doar noi cei din această viață, ci deopotrivă, cei care s-au săvârșit din ea. Aceasta face ca, în chip minunat, omul angajat duhovnicește să mângâie prin făptuirea sa pe cei din jurul său, până la distanțe mari, și nu doar geografic, în spațiu, ci și în timp și peste timp și în veșnicie, întrucât odată plecat de aici, să își continue lucrarea cu mai mare putere, cu mai mare încredințare din partea Domnului. Morții întru Hristos nu sunt morți, ci foarte vii, cei mai vii odată atinsă sfințenia.

E paradoxal pentru mintea neobișnuită cu trăirea creștină ca Dumnezeu să proslăvească făptuirea arătată de acea slugă credincioasă care „peste puține” fiind pusă aici, „peste multe” se va pune în veșnicie. Și aceasta în pofida faptului că poate, în viața aceasta, chiar și strălucind de sănătate duhovnicească, a dus o existență retrasă, ascunsă, smerită, discretă, fără larmă, însă cu fir conductor de înaltă tensiune și angajare între ea și Domnul. Iar lucrarea sfântului este mai unificatoare corpului eclesial după trecerea la cele veșnice.

Este firesc ca oamenii să aibă păreri diferite, ne spune trăitorul contemporan (care a zâmbit după moarte), părintele Iosif Vatopedinul. Este firesc dat fiind background-ul lor diferit, experiența lor de viață personală. Însă nimic nu justifică contrarietatea între oameni, hrănită conjunctural, fără odihnă, de cel viclean. Dezbinarea nu o aduce Duhul Sfânt niciodată, ci duhurile răutății, de învins de oameni doar în coordonate de duhovnicie. Omul duhovnicesc se unește pe sine și pe ceilalți, prin lucrarea lui corectă de mădular în trupul eclesial, mângăie prin faptul că e purtat de Mângâietorul, vindecă prin faptul că unitatea sa lăuntrică înrâurește și unește pe cei din jur. Odată trecut dincolo, mai intens, mai viu, slava lui Dumnzeu se exprimă prin el, dumnezeul după har care a devenit.

Sfânta Cuvioasă Parascheva. Un astfel de om viu. Trecută în veșnicie, este prezentă. Vie. Printre noi. Înrâurind vieți și schimbând destine...

De la același autor

Ultimele din categorie