Omul care a crezut în cuvântul pe care i l-a spus Iisus

Reflecții

Omul care a crezut în cuvântul pe care i l-a spus Iisus

    • om care se roagă
      Cred, Doamne! Ajută necredinței mele! / Foto: Oana Nechifor

      Cred, Doamne! Ajută necredinței mele! / Foto: Oana Nechifor

Deseori El vindecase printr-un simplu cuvânt. Și aici se întâmplă la fel, fiindcă tămăduirea este efectul credinței celui care cere, care se roagă. Evanghelistul relatează aici: „și omul a crezut cuvântului pe care i l-a spus Iisus și a plecat”.

În vremea aceea Iisus a mers în Cana Galileei, unde prefăcuse apa în vin. Și era un slujitor regesc al cărui fiu era bolnav în Capernaum. Acesta, auzind că Iisus a venit din Iudeea în Galileea, s-a dus la El și Îl ruga să Se coboare și să vindece pe fiul lui, căci era gata să moară. Deci Iisus i-a zis: Dacă nu veți vedea semne și minuni, nu veți crede. Slujitorul regesc a zis către El: Doamne, coboară-Te înainte de a muri copilul meu. Iisus i-a zis: Mergi, fiul tău trăiește! Și omul a crezut în cuvântul pe care i l-a spus Iisus și a plecat. Dar, pe când el cobora, slujitorii l-au întâmpinat, spunându-i că fiul lui trăiește; și cerea să afle de la ei ceasul în care i-a fost mai bine. Deci, i-au spus că ieri, în ceasul al șaptelea, l-au lăsat frigurile. Așadar, tatăl a cunoscut că acela a fost ceasul în care Iisus i-a zis: Fiul tău trăiește. Și au crezut el și toată casa lui. Aceasta este a doua minune pe care a făcut-o Iisus, venind din Iudeea în Galileea. (Ioan 4, 46-54)

Galileea era o regiune a Țării Sfinte foarte colorată din punct de vedere etnic și religios. Tocmai din cauza impurității în ceea ce privește limba utilizată de locuitori, dar desigur și amestecului influențelor de credințe care se petreceau acolo, galileenii erau văzuți de iudei și în special de ierusalimiteni drept niște necizelați, niște țărani, care nu cunosc legea corectă și nici nu pot să o citească, din moment ce nu vorbesc corect. Exista deja vorba că din Nazaret nu ar putea să iasă ceva bun (Ioan 1, 46), iar mai-marii templului spun că, potrivit scripturilor, nu s-a ridicat din Galileea vreun prooroc (Ioan 7, 52). Și tocmai aici și-a început Domnul activitatea misionară, nu printre binecredincioșii poporului iudeu de la Ierusalim și nici în cercurile teologice și literate ale centrului cultural evreiesc. Domnul Iisus a ales să discute, să vestească, să vindece și să curețe pe cei care prin însăși structura lor erau toleranți cu cel de lângă ei, chiar dacă vorbea altă limbă și avea altă credință. 

Citirea Evangheliei de la Ioan în cadrul Sfintei Liturghii se întoarce la capitolul 4 în lunea din săptămâna a treia după Paști, după ce în săptămâna anterioară, de marți până vineri, s-au citit fragmente din capitolele 5 și 6. În textul de față se povestește cum Domnul a vindecat, de la distanță, copilul unui slujitor regesc. În alte Evanghelii se menționează cum că era vorba despre sluga unui comandant roman care se avea bine cu evreii și plătise ridicarea unei sinagogi foarte mari, ale cărei ruine se văd și azi la Capernaum. Sfântul Ioan Teologul nu amintește că ar fi fost roman, însă oricum faptul că era slujitor regesc duce cu gândul că e vorba de una și aceeași întâmplare. Nici nu se putea altfel, din moment ce Domnul nici nu a zăbovit prea mult în acel mic port de la Lacul Galileii și întâmplarea vindecării acelui copil fără măcar a-l vedea, este greu de crezut că s-a repetat în același loc și cam în aceeași vreme. Ceilalți evangheliști chiar spun că Domnul se pregătea să meargă la casa acelui funcționar, dar a fost oprit politicos, omul spunându-i că se simte nevrednic ca Iisus să intre în casa lui și rugându-L să spună doar un cuvânt. Deseori El vindecase printr-un simplu cuvânt. Și aici se întâmplă la fel, fiindcă tămăduirea este efectul credinței celui care cere, care se roagă. Evanghelistul relatează aici: „și omul a crezut cuvântului pe care i l-a spus Iisus și a plecat”. Deci nu a insistat mai mult. Nici nu a pus la îndoială porunca de a merge acasă. Și imediat, în drumul său îndărăt omul a fost întâmpinat de slugi care i-au confirmat miracolul întâmplat chiar în ceasul în care Domnul a binecuvântat. 

Evanghelia se încheie cu o constatare interesantă: aceasta este a doua minune pe care a făcut-o iarăși Iisus, venind din Iudeea în Galileea. Prima a fost prefacerea apei în vin, la nunta din orașul Cana. După aceea, se înțelege că Domnul a făcut un drum în Iudeea, iar apoi s-a întors în Galileea. Dar în acest răstimp nu a făcut vreo minune sau vindecare. Evreii aveau obiceiul în vorbire să spună că „urcă” atunci când se îndreptau spre Galileea, respectiv că ar coborî, când mergeau spre Iudeea. În aceeași manieră, simbolic, în pilda samarineanului milostiv, coborârea omului de la Ierusalim la Ierihon înseamnă căderea în păcate, închipuite acolo de jefuirea de către tâlhari. Tot la fel și aici, prin analogie, se poate spune că Domnul a coborât din Galileea copilăriei sale în aristocrata Iudeea, însă acolo nu a găsit nimic vrednic să îndrepte, să îndrume. Spunea odinioară că a venit să vindece pe cei bolnavi, nu pe cei sănătoși (cf. Marcu 2, 17). Așa că, întors la ai săi după un drum destul de lung, săvârșește a doua minune tot în Galileea, tot printre ai săi. 

Iisus Domnul se întoarce către casnicii săi, care simbolic putem fi și noi. El ne știe păcatele, neputințele, necizelarea noastră în cele ale vieții religioase. Și numai dacă îi cerem să ne ajute, primim răspuns înapoi: mergi și să îți fie ție după credința ta. Nu înseamnă că prin aceasta argumentăm rugăciunea scurtă în detrimentul rugăciunii îndelungate. Așa este: chiar Însuși Domnul spune că lui Dumnezeu nu îi place vorbăraia noastră, fiindcă știe chiar mai bine decât noi ce ne trebuie (Matei 6, 7). Însă, rugăciunea nu înseamnă numai cerere, ci și laudă sau mulțumire. Prin urmare, din Evanghelia acestei zile se poate deduce că rugăciunea noastră ar trebui să conțină doar ceea ce e esențial în ceea ce privește cererea, nu prea multă vorbă, nici prea multă tânguire. Iar în rest, gândul nostru către Cel ce ne-a creat și ne îngrijește, ar fi bine să fie exprimat în rugăciune de laudă și mulțumire.