„Făceam de obicei opt, zece cruciuliţe pe zi. Bătrânul Arsenie tăia copacii sălbatici cu fierăstrăul, după care părinţii Iosif şi Haralambie făceau sculptura pregătitoare, scheletul, cum s-ar zice, pe care la sfârşit îl lua Stareţul şi-i sculpta amănuntele. Apoi, părintele Atanasie le lua şi le vindea la mănăstiri, iar nouă ne aducea în schimbul lor alimente”. Un adevărat lanț de producție, am spune noi, cei care ne facem veacul în era consumului, sau poate o manifestare a subzistenței. În realitate, însă, rândurile de mai sus chiar sunt o realitate duhovnicească. A ascultării, a rugăciunii și a muncii care-l înnobilează pe om. Și mai ales pe monah. O realitate descrisă de Arhimandritul Efrem Filotheitul, stareț al Mănăstirii Filotheu, părinte duhovnicesc al mai multor mănăstiri de la Muntele Athos, din Grecia, dar și din Statele Unite ale Americii. Și, mai mult decât atât, ucenic al Sfântul Cuvios Iosif Isihastul, alături de care a trăit în ascultare timp de 12 ani, până la moartea bătrânului Iosif, în 1959.

Căci, de la Sfinții Antonie și Pahomie și până în zilele noastre, despre ascultare este vorba în vocația monahală, înainte de toate. Cuviosul Efrem Katunakiotul spunea că „ea e mai mare decât postul sau rugăciunea”. Că „nu contează ce fel de ascultare împlineşti, ci felul cum o împlineşti”, așa cum îndeamnă Sfântul Varsanufie de la Optina.

Știu. Poate veți spune că astăzi, când cărțile nu mai sunt rare ca odinioară sau când ai Wi-Fi în orice colț de stradă, e la îndemâna oricui să citeze din sfinți sau din părinți cu viață îmbunătățită. În orice caz, nu mi-am propus să vă livrez un melanj de citate pe care mi le-am însemnat pastelat în propriile lecturi. Că nu încape urmă de epatare când vorbim despre... ascultare. De fapt, cuvintele de mai sus nici măcar nu le-am reținut din vreo carte, ci mi-au rămas „pe timpan” și-n minte în urma unei întâlniri. Părintele Ghelasie de la Sihăstria Neamțului e unul dintre puținii oameni pe care i-am întâlnit și care, deși nu mai e la vârsta adolescenței, face totul cu entuziasmul și pasiunea primilor ani de mănăstire. Cu o intuiție inginerească pe care mulți dintre managerii întreprinderilor celebre din lume ar dori să o valorifice. Fără niciun dubiu.

L-am întâlnit „la birou”, cum spune el. În atelierul de litografie al mănăstirii, adică în locul în care părintele Ghelasie se întâlnește în fiecare zi cu Hristos, cu Maica Domnului și cu sfinții. În fiecare zi, vară și iarnă, de șapte ani. Pentru cei care nu știu, cuvântul „litografie” vine din cuvintele grecești „litos” (piatră) și „grafein” (a scrie), adică o procedură prin care un desen este reprodus pe o piatră (sau, în zilele noastre, pe plăci din lemn, metal, sticlă etc.). Pentru părintele Ghelasie, însă, termenul are alte sensuri. E sinonim cu rugăciunea, căci atelierul e locul în care își face pravila și-n care face „ferestre către Cer” pentru cei din lume, dar și cu ascultare, căci asta face de când a intrat în mănăstire. Și-o face nu după ghiduri sau cărți, dar... ca la carte.

Din vorbă-n vorbă, aflu că pasiunea s-a născut pur și simplu în copilărie. A stat ani la rând alături de tatăl său, cunoscut în ținutul Botoșanilor ca fiind unul dintre cei mai buni „făcători de butoaie”. Venea de la școală și, după teme, propria curte se transforma într-un cabinet de matematică și explorarea mediului, în care se calcula, se analiza calitatea lemnului și se construia la un alt nivel. Până într-o zi când, după o vizită la Sihăstria Voronei, părintele Ghelasie a înțeles că lemnul poate avea și alte destinații. Și, astfel, priceperea sa avea să capete noi orizonturi. Din „mâna de ajutor” pe care i-o oferea zilnic tatălui său, pasiunea pentru lemn i-a devenit rucodelie, ascultare și rugăciune către Tatăl: 

Fiind în lume, eu am moștenit de la tatăl meu dogăria și tâmplăria. De mic copil, mie îmi plăcea sa lucrez cu sculele electrice, iar acum, la atelierul de litografie, fac asta cu drag. Că atunci când am venit în mănăstire, nu eu am cerut să fiu dat aici, ci am primit ascultarea de la părintele stareț. Știti, în mănăstire nu se cere ascultarea, că dacă o ceri nu mai ai pace.

Când a venit de la Sihăstria Voronei la Sihăstria Neamțului, părintele Victorin, starețul de atunci, a știut că Ghelasie se simte-n largul lui dacă lucrează lemnul. Și că asta trebuie să-i fie ascultarea: să pună în lucrare meșteșugul din lume, dar să-l armonizeze cu ceva duhovnicesc. Și așa a ajuns părintele Ghelasie să lipească icoane pe blaturi din lemn. Ce n-a știut părintele stareț atunci, și nici nu-și putea imagina, e că Ghelasie Dulgheriu de la Botoșani – interesantă coincidența numelui – avea să transforme magazia de lângă intrarea în mănăstire într-un soi de „fabrică”. Proiectată, schițată și creată de el însuși de la zero, dar cu binecuvântarea și cu susținerea părintelui Arsenie, starețul de astăzi al Sihăstriei. Sincer, inițial mi-am imaginat că toate mașinile și ustensilele automatizate au fost cumpărate de mănăstire sau că vreun meșter care și-a schimbat uneltele, apropiat de mănăstire, le-a donat pe toate părinților – așa cum deseori se întâmplă. Însă, văzând că circularul e setat să taie milimetric (sesizând grosimea blatului), că aspiratorul trage praful imediat după tăietură și-l depozitează într-o cutie închisă ermetic sau că lumina de asistență se aprinde automat atunci când e nevoie, am înțeles că lucrurile astea nu se pot cumpăra, ci doar imagina și înfăptui din drag pentru ceea ce faci.

Ba chiar mai mult, am observat încă de când am ajuns în atelier că pe fețele blaturilor sunt trasate dungi de culori diferite. Evident, nu la întâmplare, și m-am convins cu ochii mei: sub fierăstrăul electric, părintele a pus un marker care îi indică, asemenea unui cod – după culoare – care este dimensiunea blatului și ce fel de icoană va fi lipită pe suprafața respectivă. Și încă o dată înțeleg cât de importantă este pentru monah tăierea voii. Pentru că nu el hotărăște ce icoană urmează, ci pelerinii Sihăstriei. Când scade numărul unor icoane de pe raftul din depozit, părintele Ghelasie înțelege că e nevoie să suplimenteze exact acel model. Și de asta – deși munca lui pare repetitivă – nu e în nicio zi aceeași. Că oamenii care se închină și apoi trec pe la pangar sunt mereu alții, iar nevoile lor duhovnicești, tot așa.

„Masinile le-am facut eu singur, aici, în mănăstire. La început, când am primit ascultarea asta de la părintele stareț, am înțeles că trebuie să depindă de mine să iasă ceva calitativ dar, în același timp, că trebuie să-mi ușurez și munca mea și a fraților care mă ajută. N-am știut de la început cum să fac, cum să procedez. Dar, cu ajutorul Domnului, că El m-a luminat, am reușit să le așez pe toate și să le pun în ordine. Nu m-am inspirat de nicăieri, ci doar m-am gândit, mi-am imaginat cum aș putea face. Și, practicând asta zi de zi, am reușit să fac un sistem”, mărturisește părintele Ghelasie, anunțându-mă din când în când că nimic n-a făcut de la sine putere, ci numai cu ajutorul Domnului, cu binecuvântarea starețului, cu bunăvoința fraților care-l ajută zilnic.

După tăierea blatului, urmează crearea modelului pe cele patru muchii – care face ca o simplă bucată de MDF să pară tablou. Un tablou care-și așteaptă cuminte rândul pe rafturile atent așezate ale părintelui Ghelasie, până când e cazul ca lemnul să primească lumina chipului vreunui sfânt, al Maicii Domnului sau al Mântuitorului. Și mă gândesc că, zi de zi, misiunea părintelui e, de fapt, o reactualizare dogmatică. O reafirmare continuă a legăturii tainice dintre icoană și persoana reprezentată. Căci nu lemnului pictat sau imprimat ne închinăm noi, ci Persoanei care apare pe el, așa cum o mamă care sărută poza fiului ei, spre a-și alina dorul, nu hârtia o sărută, ci pe însuși fiul ei.

„Gata, am făcut modelul și de-acum mergem în cealaltă parte”, îmi spune părintele. Îi urmez îndemnul și ne mutăm la o altă masă de lucru, unde doi frați din mănăstire înmoaie pensulele în culoare neagră și vopsesc cu ele marginile blatului. Pentru ca tot procesul să dureze cât mai puțin timp, blaturile sunt așezate la linie unul peste celălalt, iar între ele, niște bucăți de lemn de aceeași lățime le creează spațiul necesar pentru a nu se atinge între ele. Când vopseaua este uscată, urmează lipitul icoanei și presarea uniformă, pentru a nu exista bule de aer sau pliuri ale icoanei, rezultate în urma contactului cu adezivul special. Apoi, icoana este introdusă într-o folie care să o protejeze până în momentul în care va fi așezată „pe veci” în colțul de rugăciune al vreunui credincios. Nu în ultimul rând, părintele Ghelasie lipește pe icoană o mică bucată de hârtie pe care scrie cu negru „SFINȚIT” – căci, după obieciul mănăstirii, un părinte din obște vine mereu și le binecuvintează, după rânduială, înainte de a le duce la pangar.

Părintele Ghelasie închide mașinile, lumina și ieșim împreună din „birou”. Brusc, exteriorul îmi pare a fi o altă lume decât cea cu care eram obișuit înăuntru. Dispăruseră toate icoanele de pe pereți și de pe mese și nici măcar acatistul Sfântului Ierarh Nectare Taumaturgul de la Eghina nu se mai auzea în surdină. Și-am înțeles pe loc că nu-mi pot imagina o biserică, o casă, o lume fără icoane. Că, pentru Ortodoxie, în general, o astfel de atmosferă n-ar fi nicicând posibilă. Mitropolitul Ilarion Alfeyev spunea că, atunci când contemplăm icoana lui Hristos, o privim ca şi cum, printr-o oglindă, o altă lume se deschide înaintea noastră; dincolo de această icoană șade Cel Căruia tu te rogi. O descriere pe care fiecare dintre noi ar trebui să o reținem și să ne-o amintim lucid atunci când unii sau alții ne contestă sfinții și icoanele. Icoanele acelea care reușesc de atâtea veacuri să deschidă alte lumi înaintea noastră, prin truda și nevoința pictorilor sau a celor asemenea părintelui Ghelasie. Oameni care se întâlnesc în fiecare zi, în atelierul lor, cu Hristos, cu Maica Domnului și cu sfinții.