Text și context

S-a scris mult despre pericopa evanghelică de astăzi. Aspectele ce țin de încadrarea ei socială și mesajul moral au fost intens analizate deopotrivă de către Sfinții Părinți, cât și de către autori mai vechi sau mai noi. Mare lucru nu rămâne de precizat. Și totuși, reiterarea unor aspecte necesare se poate constitui într-un fapt benefic.

În ceea ce privește contextul rostirii ei, se cuvine menționat un aspect. Aidoma altor istorisiri similare, ea face parte dintr-o adevărată diatribă dedicată fariseilor. Prin intermediul ei, Hristos vine să critice faptul că omul este depreciat de către aceștia, iar valoarea lui cade sub incidența unei legi prost interpretate, în care iubirea nu-și găsește locul. Mai e un lucru interesant. Faptul de a ține să se plaseze într-adins în răspăr cu logica lumii. Bogatul, cel faimos și cunoscut, căruia oricare om îi cunoștea numele, devine, în logica divină, un oarecare. Substantiv comun. În vreme ce săracul, căruia doar câinii îi cunoșteau bubele, e Lazăr în fața Domnului. Nu oricine. Lazăr!

Tabloul

Parabola se compune dintr-o succesiune de tablouri. Unul având în centru realități umane, alta, lăsând să se ghicească câte ceva în legătură cu cele viitoare. Ambele pictate în culori puternice. Explicite deopotrivă din perspectiva compoziției, cât și din cea a mesajului transmis. Două sunt, s-ar putea spune, personajele principale. Și sunt surprinse în două ipostaze de-a dreptul contradictorii. În cea dintâi, bogatul e protagonistul acțiunii. Îmbrăcat pompos, „în porfiră și vison”, lucru ce vine să sublinieze faptul că era conștient de statutul său social și îi întreținea faima, el se veselește. La periferia întregii activități pe care el o coordona se găsește și sărmanul Lazăr. „Plin de bube” și flămând. „Porfira și visonul” său îl reprezintă durerea și boala. Nu știe însă că ele îi vor oferi întru eternitate o haină mai frumoasă decât orice veșmânt pământesc. Cauza ce modifică situația inițială o reprezintă moartea. De când a început lumea și până se va sfârși aceasta, ea este punctul de bilanț al oricărei existențe. În vreme ce pentru unii e sfârșitul, pentru alții, nu reprezintă, însă, decât zorii unui nou început.

În parabola noastră e începutul a două existențe ce nu converg cu niciun chip. Cum n-au făcut-o nici pe pământ. Săracul ajunge în Rai. „Sânul lui Avram” e folosit ca expresie menită să descrie bucuria la care e chemat a fi părtaș. Și pentru a sugera ideea de comuniune, de familie. Bogatul în iad. Devine el, de această dată, cel care nu-i băgat în seamă cu niciun chip. Condamnatul la o existență ternă. Ipostază ce nu-i prea convine. Tocmai de aceea, scrutează orizonturile. Speră că va găsi vreun chip cunoscut. Pe cineva care să-i ofere o mână de ajutor. Nu trebuie să caute mult. În lumină vede pe Avram și pe Lazăr. Dacă până atunci nu i-a păsat de existența celui din urmă, acum își dă seama că-l cunoaște. Îl abordează cu aroganță. Ca și când i-ar fi dator. E doar, obișnuit să poruncească. Evanghelistul notează: „Şi el, strigând, a zis: Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie”. Dreptul Legii nu-i uimit de obrăznicie. Probabil o întâlnește cu recurență. Cu calm și probabil cu ceea ce s-ar defini azi prin sintagma de „zâmbet occidental”, răspunde: „Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar acum aici el se mângâie, iar tu te chinuieşti”. Justiția e justiție. Omul n-o contestă. Mai face totuși, o încercare. Cere să fie trimis la casa părintească să-i prevină frații. Să nu ajungă și ei ca el. Răspunsul nu-i este nici de această dată favorabil. Moise și prorocii, autori de cărți referențiale pentru cultura din care face el parte sunt suficienți. Nu e nevoie de alte mărturii.

În loc de concluzii

Pericopa se-ncheie trist. Mesajul nu e încurajator pentru toată lumea. S-ar putea spune că nu e una cu happy-end. Domnul ține să arate că deși e destinată tuturor, Împărăția nu se obține în mod gratuit. Nu bogăția sau sărăcia sunt cele care mântuiesc. Dragostea. Dacă animalele pribege s-au putut pripăși în vecinătatea lui Lazăr și și-au găsit la rândul lor mângâiere, înseamnă că sufletul lui avea acea trăsătură a nobleții pe care nu o găsești pe toate gardurile. Și reciproca e valabilă. Dacă în atâția ani bogatul nu s-a sinchisit nici măcar o dată să afle ce e cu pribeagul care-i străjuiește poarta, înseamnă că-i lipsea un element fundamental care-i definea statutul de ființă. Bine zice o vorbă din popor: „poți să fii orice, dar dacă nu ești OM, degeaba!”. Oameni ne cheamă Domnul să fim. Cu „O” mare. Căci doar astfel putem fi îndumnezeiți. Dar pentru a ajunge astfel, trebuie să cultivăm calități precum iubirea aproapelui. Îndrăzniți!