Orice om care săvârşeşte un rău, care cedează unei patimi îşi primeşte pedeapsa, în destulă măsură, chiar de la răul pe care l-a făcut, sau de la patima căreia i s-a dedat. Cea mai mare pedeapsă este însă că l-a părăsit pe Dumnezeu şi Dumnezeu l-a părăsit pe el. De aceea, a-i purta gând rău acelui om ar fi o nerozie şi, în cel mai înalt grad, inuman. Ar fi ca şi cum l-ai împinge la fund pe un om care se îneacă, sau l-ai îmbrânci în foc pe unul care a şi fost cuprins de flăcări. Faţă de un asemenea om, care este de fapt un om sfârşit, trebuie să dai dovadă de extremă iubire şi să te rogi sârguitor lui Dumnezeu pentru el, să nu-l condamni, să nu te bucuri de nenorocirea lui.

(Sfântul de Ioan Kronstadt, Viaţa mea în Hristos, Editura Sophia, Bucureşti, 2005, p. 136)