De fiecare dată când trec praznicele cele mari ale Bisericii – Nașterea Domnului, Tăierea Împrejur, Învierea Domnului, Înălțarea Sa, Pogărârea Duhului Sfânt – bucuria slujirii cuprinde îndată și „soborul” praznicului. Oamenii care reflectă cel mai bine praznicul sunt expresia bucuriei liturgice. De data aceasta, în prima Duminică după Rusalii – semn al rodirii Duhului Sfânt în viața comunității creștine – prăznuim Toți Sfinții. Suntem dinaintea unui praznic... imposibil. Nu-i știm pe toți, asta este limpede și nu toți au slujbele scrise și rostite vreodată la stranele ori în chiliile mărturisirii. Și tocmai pentru aceasta viața bisericii tresaltă în Duhul, prăznuind puterea umană așezată în slujba împlinirii voinței divine în voia omului. Omul voind să voiască voia Domnului. Și trăind pentru aceasta. Suntem așadar dinaintea praznicului care cuprinde tot ce înseamnă om așezat în Duhul Sfânt.

Și aș vrea să uitați calendarul și să vă aduceți aminte de toți oamenii adevărați pe care i-ați cunoscut. Nu. Nu am spus simpatici ori „de gașcă”. Ci oamenii care i-ați văzut schimbându-și viețile, dăruind din viața lor pentru viața voastră, pentru viața altora. Uneori bunicii și părinții noștri se încadrează aici? Asta e ideea Bisericii: de a vedea, măcar o dată pe an, că sfințenia este rostul vieții noastre. Că înainte de a fi profesionalizați și crescuți ca experți într-o profesiunea ori alta – deși, observați rigoarea limbii române, se spune că meseria este brățară de aur, adică ce știi nu ce ești atestat formal că ai putea ști – sensul vieții noastre este dat de creșterea noastră în omenie. Poate de aici insistența Bisericii de a ne aduce aminte că urmarea lui Hristos, după regula impusă de El (Matei 10, 38) – aceea a purtării Crucii. Sfințenia este așadar adusă aproape de noi. Mărturie și purtare de Cruce. Împreună-trăire cu Domnul Hristos a vieții cotidiene, împlinire a exigențelor legate de conduită personală și trăire comunitară cu decență a idealurilor personale. Pentru că, vedeți, Crucea despre care referire Domnul în cuvântul Său către Ucenici nu este una a noastră, personală, ci a Lui, a Dumnezeu-Omului. Atrăgându-ne atenția că nu tot ce numim suferință este legată de suferința reală, cu adâncimi spirituale din care să ne câștigăm Împărăția. Multe, parcă din ce în ce mai multe, din crucile pe care ni le afișăm ca omenire sunt semnele frustrării și unei incredibil de reduse spiritual umanități. O omenire dezmembrată din trupul cel tainic al lui Hristos, care este Biserica, așează în capul ei nălucitorii de servici, colportorii de indulgențe înfoiate în mediocritate.

Grila gândirii asupra Bisericii rămâne oglindirea noastră ca oameni în Duhul Sfânt și apoi întru Împărăție. Pentru că singura ordine neperisabilă este cea legată de dumnezeiasca așezare a lumii în ordinea Creatorului. Unde o vedem încălcată simțim îndată dezechilibrul, ruperea de duhul liniștii, de acela al împăcării omenești. Pentru aceea cred că liniștea neliniștirii de acum nu este numai treaba Duhului Sfânt, ci și a noastră, ca oameni raționali, construiți cu rațiunea care, trebuie să recunoaștem, nu are piese de schimb în ciuda aerelor noastre de atotștiutori. Dinaintea izvorului de Viață care este Dumnezeu însetații caută săturare, sătuii cei plini de cele ale vieții își află sminteala. Întrupat în mijlocul nostru, Dumnezeu se face asemeni nouă – afară de păcat – încercând să ne dea măsura vieții veșnice: sfințenia. Uneori uităm. Ne lăsăm furați de propriile noastre păreri și credem că morala, viața în Hristos dăunează libertății. Chiar numim cu numele libertății propria orbire, crezând că adevărata bogăție din adâncul sufletului sunt păcatele convertite în libertăți nu convertite în virtuți. Taina sfințeniei ne este tot mai străină pentru că, nu-i așa, presupune rigoare, exigență și risc ridicat de asumare a demnității ca formă de mărturisire. E greu tare.

Lepădarea de Hristos, pe care Domnul o intuiește în Iuda și Petru, este trăită de fiecare după modelul celor doi amintiți. Diferența constă în modul în care ne trăim pocăința, în care ne cerem iertare de trădări. Unii refuză să creadă că ar fi greșit, argumentează greșeala numind-o simplă ratare, purtând-o dese ori ca pe un steag de biruință pe când ea este flamura înfrângerii. Aroganța, fie ea și profesională, este una dintre aceste incredibile toxine sufletești care anulează pocăința, poarta prin care se vede Raiul. Alții constată greșeala, o asumă, o schimbă în virtute și face din trăirea ce-l apropiase de iad prilej de învățătură sufletească. Aud de ani de zile discursuri ale oamenilor împotriva „moralismului” și constat confuzii grave între moralism și moralitate pe care, culmea, tocmai cei care strigă anti-moralism le agită ca subiecte de agora, de piață de idei. Vom înțelege oare vreodată că fără sfințenie nu suntem nimic altceva decât niște proletcultiști ai curentelor politice care vin și pleacă, ale ideologiei de pripas care astăzi salvează lumea iar mâine o condamnă la moarte? A-l iubi pe Dumnezeu e un exercițiu de apartenență la uman, dar nu un Dumnezeu-idol, după chipul și asemănarea vieților noastre, inamic hibrid de ură și incultură cu ifose de iubire și artă.

Locuind în mijlocul nostru Hristos a propovăduit ca grilă de valoare Crucea. Asumarea, purtarea și ridicare Crucii. A Crucii Lui care, sigur, este una a iubirii, dar și una a responsabilității în raport cu trădările care-L poartă încă pe străzile lumii sub scuipături și îmbrânceli, sub loviri și trântiri de îngustimile noastre cu aere de „mari deschideri spirituale”. Nu. Crucea Lui nu este aceea sincretismului mofturos la Euharistie și nici acela în care propovăduiești iubirea înjurând cu sârg la cel care nu gândește asemeni ție. Nici a celui care preferă comodități și suficiențe în locul minimului ascetism al rugăciunii. Va fi greu să învățăm că nu noi ne rugăm, nu noi suntem creatorii, ci Duhul, Cel Care suspină cu suspinuri negrăite în adâncurile noastre de ființe dăruite cu cerească împlinire. Cred că aici este și lecția acestei Duminici. E Duminica acelora care au înțeles aceasta, care au primit ca, prin inteligență și muncă de sine, să schimbe firea umană mulțumită de nimicul desemnat drept virtute într-o luptă dinamică, ancorată în Hristos.

Era nevoie de Pogorârea Duhului Sfânt ca să înțelegem aceasta? Fără îndoială. Altfel am fi rămas la atitudinea Apostolilor care aduc în reacție cu puștii răsfățați de fratele mai mare: Da’ nouă ce ne dai dacă stăm cu Tine? (Matei 19, 27). Ceea ce nu au înțeles atunci ne este greu și nouă astăzi să pricepem: Hristos ar trebui să ne fie suficient pentru ca bucuria noastră să fie deplină! În schimb Domnul răspunde cu un răspuns-motivație, cum nu există o altă motivație vestită firii umane: „Adevărat zic vouă, că voi, cei ce Mi-ați urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va ședea pe tronul Slavei Sale, veți ședea și voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminții ale lui Israel. Și oricine a lăsat case, sau frați, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau țarine pentru numele Meu, înmulțit va lua înapoi ți va moșteni viața veșnică. Și mulți dintâi vor fi pe urmă, și cei de pe urmă vor fi întâi” (Matei 19, 28-30). Dacă această părtășie cu Hristos nu este de ajuns unui suflet, alta mai minunată nu este. Și orice motivare adusă din condeiul liberalizării acesteia nu face decât să ne excludă din ordinea inteligentă a Împărăției lui Dumnezeu. De aici și rigoarea chemării în Hristos a vieților noastre. Oricine va mărturisi pentru El în fața oamenilor, va mărturisi și Hristos în fața tatălui Ceresc. Puțin lucru? Pentru cei puțini la suflet poate... Împărăția Cerurilor nu este un obiectiv de carieră, ci unul de har. Adică de Sfințenie venită de la Duhul Sfânt. De aceea e așezată aici Duminica Tuturor Sfinților! E nevoie să vedem că se poate!

Sursa: tribuna.ro