Moartea nu poate fi nimicită până ce nu este nimicit păcatul. Însă cine ar putea nimici păcatul afară de cel împotriva căruia se îndreaptă acesta? Dumnezeu este ţinta tuturor păcatelor. Prin urmare, numai Dumnezeu poate nimici păcatul. Numai Dumnezeu poate primi toate săgeţile tuturor prietenilor şi vrăjmaşilor Săi şi numai El singur le poate scoate, sfărâma şi nimici. Dacă Dumnezeu nu ar lua asupra Sa păcatele omului, omul ar fi nimicit şi de un singur păcat – s-ar nimici nu de-o moarte trecătoare, ci moarte veşnică, atât de crâncen şi purtător de moarte este păcatul! De aceea, să nu spui că cea dintâi femeie a săvârşit un păcat neînsemnat şi nevinovat.

În toate lumile nu este otravă mai groaznică şi mai crâncenă decât păcatul, deoarece această otravă este hărăzită nu trupului, ci sufletului şi vieţii acestuia. Unde este trupul când sufletul piere? Când viteazul cade, haina se aruncă în foc, ca un lucru fără de rost. Nu ajunge, prin urmare, doar să înnoieşti – aşa cum spun eticienii superficiali, „mergi şi nu mai păcătui!” – căci aceasta înseamnă citirea cărţii pe dos. Trebuie spus: „îţi sunt iertate păcatele, de-acum mergi şi nu mai păcătui!” Însă cine poate ierta, decât numai Cel căruia îi este adusă jignirea? Prin păcate, este jignit Dumnezeu. Numai Dumnezeu, prin urmare, poate să ierte păcatele.

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Gânduri despre bine și rău, Editura Predania, București,  2009, p. 118)