Păcatul prilejuiește suferința făptașului, dar și a celor din jurul său

Excluderea din viața creștinului  a păcatelor ce destramă, dezbină legăturile dintre membrii unei comunități, și cultivarea virtuții în locul lor, aduce alinare suferințelor, aduce unitatea între semeni, compasiune, iubire, și prin aceasta se reia legătura cu Dumnezeu în sfințenie. Asumarea suferinței și întrajutorarea creștinească sunt o șansă în plus pentru regăsirea fericirii primordiale, ca odihnă spre Dumnezeu.

Problema păcatului personal ocupă un loc foarte important în literatura teologică. Această problemă este foarte des discutată în Vechiul Testament, fiind de altfel o problemă universală. Dacă în cărțile istorice ale Vechiului Testament, păcatul este considerat o injurie la adresa divinității, în literatura preexilică, păcatul este observat ca o revoltă, neascultare și apostazie. Diferența între bine și rău, între cel drept și cel păcătos, este demarcată prin cărțile sapiențiale, Pilde, Iov, Eclesiast și Psalmi. Totul este pus sub aspectul dreptății divine care ceartă pe fiecare om care păcătuiește împotriva lui Dumnezeu și aproapelui, nerespectând legea Sa morală.

Sfinții Părinți s-au ocupat de această problemă apărută în natura umană. Au căutat natura, originea și posibilitatea păcatului, cauzele prilejuitoare, modul în care el se naște și se dezvoltă, gravitatea păcatului. De asemenea, au deosebit păcatele în grave, ușoare, împotriva Duhului Sfânt, păcate strigătoare la cer. Problematica păcatului este o temă foarte vastă în teologia morală creștină. Unirea cu Dumnezeu în sfințenie nu se poate face decât prin renunțarea la păcat. Acolo unde vorbim de îndumnezeire, vorbim de lipsa păcatului. Din acest motiv, putem spune că apariția suferinței nu stă de cele mai multe ori în legătură directă cu starea de păcătoșenie.

Teologul francez Jean-Claude Larchet precizează că după scrierile Sfinților Părinți răsăriteni, începutul suferinței are loc în păcat și rău, însă nu toți sunt vinovați de aceasta. Sfânta Scriptură prezintă suferința nedreaptă a lui Iov, dar și suferința lui Hristos, care a fost acceptată nu din păcate, ci pentru păcatele oamenilor. De aceea, nu se poate spune că orice suferință este rodul unui păcat personal. Păcatul prilejuiește suferința făptașului, dar și a celor din jurul său.

Pentru cei botezați în Hristos, a doua naștere, din apă și din duh, șterge păcatul strămoșesc, însă nu anulează efectele lui. Înclinarea spre păcat rămâne, deși ea însăși nu este păcat. Prin această concupiscență, omul se predă patimilor și, astfel, lipsa conlucrării sau refuzul conlucrării cu harul primit la Botez are ca rezultat păcatul personal ca obstacol principal pe calea mântuirii, ce aduce sărăcia comuniunii dintre om și Dumnezeu.

Excluderea din viața creștinului  a păcatelor ce destramă, dezbină legăturile dintre membrii unei comunități, și cultivarea virtuții în locul lor, aduce alinare suferințelor, aduce unitatea între semeni, compasiune, iubire, și prin aceasta se reia legătura cu Dumnezeu în sfințenie. Asumarea suferinței și întrajutorarea creștinească sunt o șansă în plus pentru regăsirea fericirii primordiale, ca odihnă spre Dumnezeu.

(Pr. Florin Georgescu)

Ultimele din categorie