Zis-a Domnul către iudeii care veniseră la Dânsul: Lucrați nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea ce rămâne spre viața veșnică și pe care o va da vouă Fiul Omului, căci pe El L-a pecetluit Dumnezeu-Tatăl. Deci au zis către El: Ce să facem, ca să săvârșim lucrările lui Dumnezeu? Iisus a răspuns și le-a zis: Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu, ca să credeți în Acela pe Care El L-a trimis. Deci I-au zis: Dar ce minune faci Tu, ca să vedem și să credem în Tine? Ce lucrezi? Părinții noștri au mâncat mană în pustie, precum este scris: «Pâine din cer le-a dat lor să mănânce». Deci Iisus le-a zis: Adevărat, adevărat zic vouă: Nu Moise v-a dat pâinea cea din cer; ci Tatăl Meu vă dă din cer Pâinea cea adevărată. Căci Pâinea lui Dumnezeu este cea care Se coboară din cer și care dă viață lumii. (Ioan 6, 27-33)

Evanghelia din marțea a treia după Sfintele Paști reprezintă continuarea textului din sâmbăta precedentă, în care se povestea despre cum Domnul, după minunea înmulțirii pâinilor, a revenit lângă ucenicii Săi plecați mai înainte. Oamenii care se săturaseră din pâinile înmulțite L-au căutat a doua zi și, negăsindu-L, s-au deplasat cu corăbiile în cealaltă parte a mării. Revăzându-L, L-au întrebat cum a ajuns fiindcă ucenicii plecaseră singuri. În locul răspunsului, Hristos S-a bucurat că e căutat de aceștia nu pentru că au văzut minuni, ci pentru că s-au săturat de pâini în pustiu. 

Bucuria lui Iisus constă în faptul că este căutat pentru hrana dată, deși hrana la care Se referă El nu e strict cea materială. Tocmai de aceea și îndeamnă poporul: „Lucraţi nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea ce rămâne spre viaţa veşnică şi pe care o va da vouă Fiul Omului, căci pe El L-a pecetluit Dumnezeu-Tatăl”. Acest cuvânt tainic, cel mai probabil de neînțeles la acea vreme pentru interlocutori, se referă la Sfânta Împărtășanie, care este hrana veșnică sau cum spunea Sfântul Ignatie Teoforul ceva mai târziu „medicamentul nemuririi” (Ignatie către Efeseni 20, 2). Mâncarea dată de Fiul Omului e veșnică, la fel și băutura pe care El o oferă. De va bea cineva din ea nu va mai înseta în veci, așa cum îi spunea El femeii samarinence (Ioan 4, 14). A vorbi însă de hrana care îți dă sațiul pentru totdeauna, respectiv de băutura care potolește veșnic setea, nu era un lucru ușor de înțeles la acea vreme. Puțini sau poate chiar nimeni nu s-ar fi gândit la hrana și băutura duhovnicească, ci mai degrabă s-ar fi așteptat ca Domnul Iisus să le descopere lucrarea magică prin care pot obține aceste nutriente cu totul neobișnuite, dar aparținând cu toate acestea lumii naturale. 

Însă, Cuvântul Domnului are efectul scontat: cei ce L-au găsit au o reacție admirabilă, fiindcă se interesează de această hrană nu referindu-se la ea ca la o minunăție, ci pun problema chiar așa cum trebuie pusă: „ce să facem ca să săvârșim lucrările lui Dumnezeu?”. Altfel spus, ei cer lămuriri despre cum ar putea lucra ca să facă ceea ce Dumnezeu vrea de la ei. Iar răspunsul lui Iisus este: „Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu, ca să credeți în Acela pe Care El L-a trimis”. Dar un asemenea răspuns era mult prea greu de primit de niște oameni simpli, neșcoliți, fără vreo instruire teologică. Cum ar putea să creadă cineva într-un om, fie el și mare orator, fie bun povățuitor? Credința la evrei era un subiect foarte strict: poți să crezi sau să te încrezi în Dumnezeu, dar nu în oameni. Cu toate că se săturaseră din pâinile înmulțite în mod minunat de Hristos, îi cer semn: „ce minune faci Tu, ca să credem în Tine?”. Reacția lor, poate neașteptată pentru azi, indică faptul că ei s-au săturat din pâinile înmulțite în pustie, dar nu au realizat că au mâncat din pâini înmulțite. Nu au simțit evenimentul ca pe o minune, ci poate ca pe un gest de binefacere, ca și cum cineva a făcut un mare praznic pe cheltuiala lui pentru un grup mare de oameni. Ei se compară cu evreii în pustiul Egiptului care s-au săturat primind mană din cer. Acea mâncare neobișnuită pe care o primiseră printr-o minune și care s-a tot repetat până la sfârșitul exodului.

La replica mulțimii care solicita un fel de contra minune la acțiunea din vremea lui Moise, adică un fel de repetare a faptelor din vremurile de demult, Domnul Hristos încearcă o corectură: nu Moise le-a dat lor pâine din cer, ci Tatăl cel ceresc. Credința în puterea minunată este și rămâne credința în unicul Dumnezeu Care face minuni. Hristos nu le cere să creadă în El ca într-un om cu puteri supranaturale, ci mult mai mult decât atât: să creadă în Dumnezeu Care L-a trimis pe Iisus în lume. Dar mai plusează: mana dată prin Moise în pustie israeliților, nu e neapărat „pâinea lui Dumnezeu”, chiar dacă e din cer. Altădată, completa spunând că pâinea dată de Moise nu era nemuritoare. Evreii au mâncat din ea și totuși au murit. În schimb, pâinea lui Dumnezeu, pe lângă faptul că se coboară din cer, mai dă și viață lumii.

În aceste zile, când se contestă la extrem puterea Sfintei Împărtășanii, când se afirmă că trebuie să ne împărtășim în diferite moduri care implică sterilizarea, menținerea distanțelor, uzul recipientelor reciclabile. E aproape la fel de greu, ca și în urmă cu două mii de ani, să explicăm că Sfânta Euharistie nu poate fi purtătoare de boli fiindcă e de fapt purtătoare de viață. Am fi luați ușor în batjocură dacă am afirma altfel. Ni s-ar putea argumenta cum că și cei care se împărtășesc totuși în cele din urmă mor. Așadar nu aduce viață, așa cum se pretinde. Și totuși aduce! Dar nu în felul cum gândește lumea secularizată. Viața, așa cum e văzută de creștini, este veșnică, deși trece prin valea morții! Pentru că ea tinde spre veșnicie, nu se oprește în mormânt, nici nu caută doar la săturarea de aici, ci la întâlnirea cu Dumnezeu.