Parabola fiului risipitor, nesecat izvor de inspirație

Impresionantă se dovedeşte inspirația exercitată de parabola fiului risipitor asupra artelor. Una dintre cele mai cunoscute picturi inspirate de cunoscuta relatare evanghelică rămâne, fără doar și poate, cea a pictorului olandez Rembrandt, trăitor în veacul al XVII-lea, expusă astăzi într-una dintre sălile fastuoase ale palatului Ermitaj din Sankt Petersburg, acolo unde am admirat-o și eu nu cu mult timp în urmă.

Din nou despre paradigmatica Pildă a fiului risipitor! Parcă mai ieri ne-a trecut prin faţa ochilor minții cunoscuta întâlnire biblică și, iată, copleșitoarea poveste ne bate iarăşi la ușa sufletelor. Cu toate că o auzim în fiece an în pragul Postului Sfintelor Paști, rămâne mereu actuală, inepuizabilă, aducătoare de bune nădejdi. Nu cred că există cineva care să nu știe istoria unui progenituri răsfățate ce şi-a cerut partea de avere de la preabunul său tată, cheltuind-o departe de iubirea și grija paternă, în timp ce fratele său mai mare a rămas ascultător și supus în casa părintelui său. Răzvrătitul și risipitorul fiu, ajungând sărac și rușinat de cele săvârșite, are totuşi puterea să privească în adâncul sufletului, să-și recunoască micimea și, cuprins de un profund regret, cutează să se întoarcă acasă, cerându-i iertare tatălui. În mod surprinzător pentru unii – îndeosebi pentru feciorul cel mare, neieşit vreodată de sub ascultare – părintele îl primește neașteptat de bine: îl îmbrățișează, îl iartă, reaşezându-l în drepturile de fiu pierdute prin răzvrătire și viață promiscuă. Literatura patristică abundă în interpretări care se întrec să evidențieze atât milostivirea Tatălui, îndelunga sa așteptare, cât și curajul odraslei rătăcite, dar venite în sine.

Impresionantă se dovedeşte inspirația exercitată de această pericopă evanghelică asupra artelor. Bunăoară, mulți iconari au surprins în culori și imagini anumite aspecte din neuitata parabolă. Unii imnografi au psalmodiat tulburătoarea poveste, zămislind cântări memorabile, precum cea intonată la slujba intrării în monahism, numită sugestiv Brațele părintești. Ba și sculptori, pictori ori poeți renumiți au abordat tema. Însuși Brâncuși, care spunea că „artistul nu e decât o smerită unealtă în mâinile lui Dumnezeu”, a dăltuit în lemn paradigmatica întoarcere a fiului risipitor, într-o originală concepție, realizată în 1914, după ce își revăzuse rudele de la Hobița, de unde plecase în urmă cu 5 ani. Realizat din lemn de stejar, „fiul risipitor” al lui Brâncuși este îngenuncheat, purtând o povară pe umeri. Păcatul l-a încovoiat către teluric, nereușind să mai vadă fața tatălui. Greutatea de pe umeri poate fi a păcatelor sale, dar și „povara” iubirii nemărginite a părintelui său, care-l îmbrățișează fără a-l întreba nimic care să-l stânjenească.

Pictorul italian din secolul al XVI-lea, Bernardino Licinio, abordând aceeași temă biblică, a realizat o pânză în ulei surprinzând bucuria cu care tatăl își întâmpină copilul întors, dar primit, după cum ne arată compoziția, într-o curte nobiliară veneţiană din prima jumătate a secolului al XVI-lea; se sugerează astfel că peste tot în această lume există un „Tată” Care ne așteaptă să ne împărtășească bunătățile sale, neîmpuținate prin dăruirea către fiul cel mic a părţii cuvenite de avere, căci Preamilostivul Părinte este izvorul nesecat al bucuriei, al bunăstării și al răbdării.

Însă una din cele mai cunoscute picturi inspirate de parabola fiului risipitor rămâne, fără doar și poate, cea a pictorului olandez Rembrandt, trăitor în veacul al XVII-lea, expusă astăzi într-una dintre sălile fastuoase ale palatului Ermitaj din Sankt Petersburg, acolo unde am admirat-o și eu nu cu mult timp în urmă. Realizat la scară normală, spre a spori forța de expresie a imaginii, tabloul reține atenția privitorului prin mai multe detalii. Aflat la vârsta senectuții și foarte bolnav pe când lucra la respectiva capodoperă, renumitul pictor a dat aici proba maturității sale artistice, evidenţiind totodată și profunda sa credință în iubirea milostivă, iertătoare a lui Dumnezeu-Tatăl Care, cu o nesfârşită răbdare și înțelegere, așteaptă întoarcerea fiecăruia dintre noi, cu neșovăielnică pocăință, după modelul celebrului personaj din Evanghelie.

De veți privi cu atenție chipul odraslei îngenuncheate în brațele atotmilostive ale tatălui, veți observa că fața i se vede doar pe jumătate, căci păcatul desfigurează ființa omului, îl mutilează nu doar fizic, ci îndeosebi duhovnicește. Sfântul Maxim Mărturisitorul ne spune că fața, chipul unui om este icoana sufletului său. Aici Rembrandt surprinde cel mai bine inspirata concluzie a Sfântului Părinte. Da, fiul avea sufletul schilodit de păcat, iar fața, nedeslușită și ascunsă parțial în umbră, înfăţişează tocmai rătăcirea în care orbecăise prin țara păcatului. Cât vedem din chipul rătăcitului fiu, observăm o reculegere adâncă: ochii închiși, la pieptul iubitorului părinte, exprimă pacea, odihna regăsite acasă, la Tatăl, căci, nu-i așa?, ne spune Domnul: „Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11, 28). Pacea întrezărită pe chipul fiului este urmarea împlinirii chemării Cerescului Tată, dar și efectul mărturisirii păcatului: „Tată am greșit la Cer și înaintea Ta”. Liniștea întipărită în trăsăturile sale i-o dăruieşte primirea Tatălui: ca pe un fiu și nu ca pe un argat, așa cum el ceruse. Fiul conștientizează diferența dintre fii, prieteni, argați și slugi; ajungi fiu prin botez, prieten prin virtute, argat prin muncă și sclav prin teamă.

Ne reține atenția încă un amănunt: tatăl se află înconjurat de o dulce lumină: e lumina izvorâtă din nesfârșita sa iubire, care se proiectează de pe chipul său blajin și atotînțelegător către umerii nimicitului fiu. Parcă nepământeană, ea învăluie tainic și dramatic personajele tabloului, vrând a ne sugera că toată dragostea și emoția omenească nu pot reda suficient intensitatea copleșitoarei întâlniri.

Ultimul detaliu al creației lui Rembrandt la care aș vrea să mă opresc este coroana simbolurilor picturii, o încununare a mesajului transmis de mișcătoarea imagine. Priviți mâinile ce cuprind umerii istovitului fiu: ele nu seamănă una cu cealaltă, de parcă l-ar îmbrățișa două personaje. Da, asta a și dorit să sugereze autorul: mâna mai robustă, viguroasă, aparţine tatălui, iar cealaltă, mai fină, delicată – mamei. Cine este mama fiului? Chiar Biserica. Ea suferă la fel de mult ca şi Cerescul Părinte pentru fiecare fiu rătăcit pe cărările umbroase și înghimpoase ale acestei vieți. Ea, Biserica, este mama fiului și mama noastră, a tuturor, frați în Hristos, Domnul nostru. Așa înțelegem spusele Sfântului Ciprian de Cartagina: „Cine nu are Biserica drept mamă nu-L are nici pe Dumnezeu drept Tată şi în afara Bisericii nu există mântuire”. Dacă priviți mai atent, veți observa că în jurul mânii mamei se vede mai multă lumină, vrând parcă a spune că lumina harului dumnezeiesc al Tatălui Ceresc se revarsă peste noi în Biserică (mâna mamei) prin Sfintele Taine.

Dincolo de culoare, de simbolism, meditând în fața mișcătoarei picturi, se cuvine să ne amintim de cuvintele Evangheliei despre întoarcerea fiului rătăcit și revenit întru iubirea Tatălui și, dea Domnul, să plănuim cât mai repede a noastră întoarcere.

De la același autor

Ultimele din categorie