-Ni se cere să avem simțul tragic și eroic al existenței.

Și să nu le luăm în tragic.

Să ieșim din noi, și să nu ne gândim la noi.

Și să fim nepăsători la ale lumii.

Să considerăm fericirea drept prima noastră datorie.

Și să nu uităm că prima datorie a creștinului este să știe a suferi.

Să fim curajoși și îndrăzneți.

Și să fim blânzi și smeriți cu inima.

Să nu scoatem sabia.

Și totuși să fim ai Unuia care n-a venit să aducă pace pe pământ ci sabie și foc; dihonie și despărțire între fiu și tată, între fiică și mamă, între noră și soacră.

Să nu ținem la viață, să fim oricând gata s-o jertfim, defăimând deșertăciunile.

Și să avem drept scop suprem dobândirea vieții veșnice.

Să nu căutăm mântuirea în moarte sau neant, ci păstrând modesta condiție luptătoare a omului.

Și să ne purtăm ca prinții, să fim desăvârșiți, să ne îndumnezeim.

Să vedem în creștinism rețeta perfectei fericiri.

Și totodată doctrina torturării ființei de către un Creator hotărât să ne vindece de ale lumii.

(Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Mănăstirii Rohia, Rohia, 2005, p. 226)